Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (B): „Curaj! Ridică-te, te cheamă!”

(Vatican News - 24 octombrie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Fiecare duminică poartă cu sine lumina învierii lui Cristos care „a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie” (cf. 2Tim 1,10b: Aclamaţie la Evanghelie).  Luând parte la sfânta Liturghie ne amintim că Isus „Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca jertfă lui Dumnezeu cu bună mireasmă” (Ef 5,2: Ant. la Împărtăşanie). El este marele preot ales de Tatăl ca să ofere jertfa unică şi definitivă pentru păcatele noastre, căci s-a dăruit pe sine până la moartea pe cruce (cf. Evr 5,1-6: lectura a doua). De aceea, „să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4: Ant. la intrare). Bucuria în Domnul este forţa noastră iar cuvântul lui, făclie pentru paşii noştri. În Isus Cristos se împlineşte promisiunea făcută de Dumnezeu de a pune capăt robiei poporului său. Dumnezeu îi adună pe ai săi de la marginile lumii unde s-au împrăştiat şi îi readuce în patrie susţinându-i cu mângâierile sale. Se întâmplă că obstacolele întâmpinate de-a lungul drumului cad, din moment ce printre cei care se întorc, sunt chiar şi orbi şi şchiopi, femei care au zămislit şi altele gata să nască. Plecaseră cu lacrimi, dar Domnul îi întoarce mângâindu-i. Se reînnoieşte astfel ieşirea din Egipt cu minunile ei. Motivul acestei eliberări nu sunt meritele poporului, dar iubirea lui Dumnezeu care este un tată pentru Israel (cf. Ier 7-9: prima lectură). Evanghelia ne învaţă că Isus nu lasă pe nimeni pe drum. Cristos care a cutreierat oraşele şi satele Palestinei făcându-i pe orbi să vadă şi pe surzi să audă, continuă să treacă pe străzile lumii, ascultând strigătul celor infirmi şi suferinzi. Astăzi suntem în mulţimea care îl urmează.

1. Minunea vindecării orbului din Ierihon

Evanghelia duminicală este de la sfântul Marcu şi prezintă ultima minune săvârşită de Isus înainte de pătimirea sa la Ierusalim. Isus împreună cu ucenicii ieşea din Ierihon înconjurat de o mare mulţime. Acolo întâlneşte un cerşetor orb, numit Bartimeu, fiul lui Timeu, care şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, acel sărman a început să strige: „Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Isus s-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l”. L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. Atunci Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a răspuns: „Rabbunì, fă-mă să văd!” Isus i-a spus: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său spre Ierusalim (Mc 10,46-52: Evanghelia zilei).

2. Orbul povesteşte evenimentul care i-a schimbat viaţa

Unii specialişti în studiul Scripturilor sunt de părere că orbul din Ierihon vindecat de Isus a devenit membru al primei comunităţi creştine. Probabil el însuşi a povestit de mai multe ori şi cu bogăţie de amănunte acea experienţă care i-a schimbat în mod radical viaţa. Orbul Bartimeu simţea greutatea enormă a infirmităţii sale: pierduse vederea şi pentru a putea trăi era nevoit să cerşească la marginea drumului. Dar nu se resemna la nenorocirea sa şi cerea ajutor. Când a înţeles că aproape de el trecea Isus din Nazaret care săvârşise multe minuni şi că mulţi îl credeau drept Mesia cel anunţat de profeţi ca cel care avea să redea orbilor vederea, a strigat din toate puterile: „Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” În pofida faptului că lumea contestă deschiderea sa spre Dumnezeu, el îl invocă cu curaj. Prin credinţa sa vede. Evanghelistul Marcu nu povesteşte cum s-a manifestat Bartimeu când şi-a recăpătat vederea, dar spune că nu s-a îndepărtat de Isus, ci „l-a urmat pe Isus în drumul său spre Ierusalim”.

3. O lecţie spirituală pentru discipolii lui Isus

Când evanghelistul a reprodus în această pagină de Evanghelie aspectele vioaie şi pline de culoare pe care Bartimeu le povestea în prima comunitate creştină, a subliniat acele amănunte care puteau constitui o învăţătură spirituală pentru cei care îl ascultau. „Orbul vindecat devine modelul adevăratului discipol al lui Isus, iar minunea rezumă, într-o mică dramă, schimbarea radicală ce se înfăptuia în acela care este dispus să-l urmeze cu adevărat pe Isus” (cf. Rinaldo Fabris). Şi cum am ascultat duminica trecută, evanghelistul Marcu abia povestise că în jurul lui Isus se aflau unii apostoli care nu voiau să înţeleagă misiunea sa de Mesia suferind. Fraţii Iacob şi Ioan voiau un loc de ministru în împărăţia lui Isus. Petru încercase să-l împiedece să urce la Ierusalim şi astfel să evite pătimirea şi moartea: toţi erau înspăimântaţi de perspectiva ca Isus să meargă să sufere şi să moară (cf. Mc 10,32). Prin urmare, în jurul lui Isus se aflau orbi în suflet. Existau şi în prima comunitate creştină. Nu voiau să accepte ideea  unui Isus-Mesia care nu domină, dar slujeşte, care nu-i face pe alţii să sufere dar suferă el însuşi, nu-i face să moară dar moare el însuşi. Oferă iertare şi învie din morţi pentru a da viaţă tuturor. Nu acceptau că aceasta poate fi voinţa lui Dumnezeu; că Isus îi chema şi pe ei, discipolii săi, să parcurgă acest drum, însărcinându-i să înveţe toată lumea că aceasta este singura cale pentru a-l întâlni pe Dumnezeu şi a se mântui. Isus doreşte să-i vindece pe apostoli de orbirea sufletească aşa cum l-a vindecat pe Bartimeu de orbirea fizică, trupească. Isus i-a spus orbului: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Numai cine crede şi are încredere în el va putea să devină adevăratul său discipol. Însă credinţa este un dar ce trebuie cerut de la Dumnezeu implorând şi strigând neobosit ca orbul din Ierihon: „Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!”

4. O învăţătură spirituală şi pentru noi

Şi noi, o recunoaştem fără greutate, suntem uneori dezamăgiţi de mântuirea adusă de Isus. Ştim bine că a suferit pentru noi, a murit pentru noi, a înviat garantându-ne învierea. Dar nu ne-a scutit de boală, de pandemia aceasta ce pare că nu se mai termină, de sărăcie, de moarte iar învierea ne apare ca un eveniment atât de îndepărtat. Şi surprinzător, ajungem să ne întrebăm: „Da, Isus ne-a salvat, dar din care greutăţi, din ce necazuri?” Suntem orbi neştiind să recunoaştem că iniţiativa vine de la Dumnezeu; este Domnul care salvează. Astăzi în prima lectură citim cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şi nouă prin profetul Ieremia: „Eu sunt un tată pentru poporul meu”. Isus, învăţătorul nostru, ne-a poruncit să le strigăm către Dumnezeu în rugăciunea „Tatăl nostru!” Aici este eliberarea profundă adusă de Isus. Ne-a eliberat de întunericul în care trăieşte acela care se crede fiu al unui destin orb. Bartimeu ne învaţă să primim credinţa, să o trăim şi să o mărturisim în mod personal: o credinţă voită şi invocată, îmbrăţişată cu însufleţire şi mărturisită pe drumurile vieţii, conştienţi de valoarea ei. Liturghia Cuvântului cântă astăzi întoarcerea la credinţa autentică şi trasează un itinerar de convertire de parcurs împreună. „Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4: Ant. la intrare)

5. Mergi, credinţa ta te-a mântuit!

Dialogul dintre Isus şi orbul Bartimeu este scurt şi fascinant. Isus îl întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?” Verbul folosit de evanghelist pentru răspunsul dat de Bartimeu lasă de înţeles că acesta ştia ce înseamnă a vedea. Nu era orb din naştere. De fapt, i-a cerut să vadă din nou: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (Mc 10,51). Isus răspunde simplu: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Dar unde să meargă? Hotărârea lui Bartimeu a fost imediată: merge cu Isus. Şi a început să-l urmeze pe cale, pe acea cale care duce la Ierusalim, pe acel drum pe care fiecare discipol trebuie să-l parcurgă dacă vrea să fie unit cu Isus. Însă pentru a reuşi, trebuie să vadă clar. Este evident că această minune săvârşită de Isus, de altfel ca toate celelalte minuni, se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Există o orbire fizică şi una spirituală. Orbirea ochilor şi orbirea inimii. A doua este mai gravă şi mai greu de vindecat decât prima. Cu ochii trupului se văd lucrurile trecătoare, cu ochii inimii se văd lucrurile care nu trec. „Nu se vede bine decât cu inima”, afirmă scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery, autorul cunoscutei cărţi „Micul prinţ”. Despre Bartimeu se poate spune că era doar un nevăzător. Cu inima vedea mai bine decât mulţi din jurul lui, pentru că avea credinţă şi nutrea speranţă. Tocmai această vedere interioară cu ochii credinţei l-a ajutat să o recapete şi pe cea exterioară. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Un semn al acestei credinţe este faptul că, îndată ce a fost vindecat, începe să-l urmeze pe Isus. Devine discipol al său. În următoarele capitole, evanghelistul Marcu vorbeşte despre ultima săptămână a lui Isus, despre patima, moartea şi învierea sa. Nu ştim, dar se poate presupune că printre cei care îl aclamau pe Isus la intrarea în Ierusalim înainte de Paşte, se afla şi Bartimeu, orbul din Ierihon strigând: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!” (Mc 11,9-10)

6. Discipoli misionari ai lui Isus

Vindecarea lui Bartimeu este un semn pentru noi toţi. Înseamnă iluminarea discipolului care „salvat” de credinţă îl urmează pe Isus. Cine primeşte sau recapătă lumina credinţei devine misionar şi spune ca apostolii la începuturile Bisericii: „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20). Şi noi am fost iluminaţi lăuntric prin taina Botezului. Cu darul credinţei suntem capabili să-l vedem pe Cristos prezent în sfintele Sacramente, în fraţii noştri şi în evenimentele de fiecare zi. A-l urma pe Isus ca discipoli ai săi comportă renunţarea la gloria deşartă a lumii şi acceptarea suferinţei incluse în această renunţare: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34). Fie ca participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie să putem şi noi „sări în picioare şi alerga” spre Isus ca orbul Bartimeu. Isus ne cheamă să recunoaştem cât de mărginită este privirea noastră asupra fiinţelor şi a lumii, şi cât de măreţ este rostul vieţii. Atunci vom putea vedea în adunarea credincioşilor un reflex al luminii lui Dumnezeu şi îl vom primi pe Cristos care ne transfigurează dăruindu-ni-se în Cuvântul său şi în Sfânta Împărtăşanie. Ne vom întoarce acasă cu bucurie după ce l-am auzit spunând: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Vom simţi nevoia presantă de a spune altora, începând cu cei din familie, „ceea ce am văzut şi am auzit”. Iar astăzi este Ziua Mondială a Misiunilor 2021.

7. Rugăciunea Bisericii

„Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Domnul (cf. In 8,12). Să implorăm vederea ca orbul din Ierihon şi umblăm în lumina credinţei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti”.
Tuturor, o duminică de bucurie în Domnul.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 octombrie 2021)