Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (B): Mari în slujire

(Vatican News - 17 octombrie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia acestei duminici începe cu rugăciunea unui om aflat în strâmtorare: „Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi; pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (cf. Ps 16/17,6.8: Ant. la intrare). Rugătorul biblic este însufleţit de o puternică credinţă în Dumnezeu: „Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletele lor şi să-i hrănească în timp de foamete” (cf. Ps 32/33,18-19: Ant. la Împărtăşanie). Isus însuşi, Fiul lui Dumnezeu şi „Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,35-45: Evanghelia zilei). Cristos este „Slujitorul Domnului” anunţat de profetul Isaia. Suferinţele îndurate de el obţin iertarea şi mântuirea. „Domnul a voit să-l zdrobească pe servitorul său prin suferinţă. Dar dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el. După ce sufletul său va fi trecut prin suferinţe, el va vedea lumina şi această lumină îl va copleşi de bucurie. Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor” (Is 53,10-11: prima lectură). Astfel, „în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, avem un mare preot care a străbătut cerurile; să ţinem, prin urmare, cu tărie credinţa pe care o mărturisim. Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită” (Evr 4,14-16: lectura a doua). După această privire de ansamblu a textelor liturgice, ne oprim pe larg la Evanghelia zilei.

1. Slujire şi slujitor

Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl citim astăzi în Evanghelie ne pune în faţa a doua atitudini opuse pe care le întâlnim în orice comunitate, inclusiv în Biserică: cea a fraţilor Iacob şi Ioan, apostoli, şi cea a lui Isus. Avem astfel prilejul să reflectăm despre slujire şi despre cine este adevăratul slujitor. Iată, episodul. Isus, înconjurat de ucenici, este în drum spre Ierusalim. Doi dintre apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, se apropie de Isus şi îi fac o propunere. Puţin inconştienţi, cer să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus în împărăţia sa (Mc 10,37). Cererea lor exprimă convingerea că Isus, într-o zi sau alta, va depăşi viaţa modestă şi săracă pe care o ducea, şi dintr-odată va deveni eliberatorul politic al poporului, restaurând vechiul regat al lui David. Şi ca orice rege, se va înconjura de miniştrii săi: apostolii. Iacob şi Ioan cer să ocupe primele locuri, primele funcţii în viitorul „.guvern” condus de Isus. De aici, indignarea celorlalţi apostoli care, nu mai puţin ambiţioşi decât cei doi, credeau că slava lui Dumnezeu se manifestă în succesul lumesc. În ambiţia lor umană pretindeau să ocupe primele locuri în împărăţia predicată de Isus. Doar urmându-l îndeaproape pe Isus vor învăţa treptat că adevărata măreţie se exprimă în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, în dăruirea Fiului, în a-şi da viaţa pentru fraţi împreună cu el. Ca „Slujitor al Domnului”, Isus se va oferi pe sine ca jertfă de ispăşire pentru oameni, pentru a-i face drepţi şi a-i umple de lumina şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

2. Nu ştiţi ce cereţi

Răspunsul lui Isus este prompt şi categoric. Pentru lămurirea celor doi apostoli Isus le zice: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” Această întrebare formulată în stilul profeţilor de demult exprimă realitatea spre care Domnul se îndreaptă şi spre care se vor îndrepta apoi şi apostolii. Isus este în drum spre Ierusalim unde va fi răstignit pe Cruce. Răspunsul afirmativ dat de cei doi arată că ei nu au înţeles întrebarea pusă de Isus. „Paharul” despre care Isus vorbeşte este suferinţa, pătimirea şi moartea spre care se îndrepta. Isus, în viaţa sa, nu a avut niciodată o atitudine de putere, de dominaţie, de ambiţie, din contra, când puterea părea să-i surâdă pe cale a preferat să meargă în altă parte (cf. Mc 1,35). Toată Scriptura, şi în particular Evanghelia, este istoria unora care „îşi pierd viaţa”. Niciunui om nu i-ar veni în minte să ceară de la Dumnezeu „harul de a pierde”. Cu toate acestea, condiţiile urmării lui Isus erau precise: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35).

3. Atunci Isus i-a chemat la sine

Avem aici impresia că se repetă episodul de la început în care „Isus s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el” (Mc 3,13), pentru a alcătui comunitatea celor doisprezece. Şi în acest caz Isus „îi cheamă la sine”, cere de la ei un act de credinţă faţă de el pentru a reface legăturile şi restabili comuniunea. Isus nu-i dojeneşte, nu se indignează de comportamentul celorlalţi zece, nu alungă pe nimeni, ci îi cheamă îngăduitor la sine, învăţând înainte de toate cu atitudinea sa decât prin cuvinte. Câte avem încă de învăţat noi care am vrea să umplem închisorile cu alţii şi să aruncăm cheile, noi care vrem o societate de oameni cinstiţi şi buni fără a fi noi înşine astfel, noi care dorim să excludem merele putrede, nefiind în stare să recunoaştem viermele care roade mărul inimii noastre.

4. Între voi să nu fie aşa

Ambiţia îi face pe fiii lui Zebedeu să ceară primele locuri. Dar pentru Isus măreţia nu stă în dominaţie, ci în slujire. Frica de a pierde provoacă în ucenici neînţelegerea faţă de Mesia care trebuie să sufere. Isus îi pune în gardă pe discipoli: „Dar între voi să nu fie aşa”. Este o afirmaţie precisă, nu o perspectivă sau o sugestie, nici o declaraţie de intenţii: „între voi nu este aşa”. Între voi discipoli, apostoli, între voi asociaţii sau comunităţi, între voi care sunteţi biserica lucrurile nu sunt aşa. Nici un loc nu este sediu de putere, nici poziţie de prestigiu. Două sunt expresiile ce caracterizează relaţiile dintre creştini: „diàkonos”, servitorul, cel care slujeşte şi „dòulos”, servul, sclavul. În Biserică există mai degrabă un serviciu de autoritate ce derivă din mărturia de viaţă a celui care o exercită. „Cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor”. Servitor şi sclav. Cu acest statut bisericesc Isus, Mesia lui Dumnezeu, răstoarnă ordinea dominantă.

5. Exemplul lui Isus

Însă meditaţia despre putere ar fi incompletă, dacă am încheia fără să cităm ultima frază a Evangheliei de azi în care Isus spune despre sine: „Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Când creştinii uită exemplul dat lor de Isus, nu pot decât să recurgă la folosirea puterii pentru a răspândi şi apăra credinţa. Celor doi apostoli care îi ceruseră să gestioneze puterea cu el, Isus le cere să fie gata să bea paharul suferinţei împreună cu el. Isus cere acest lucru apostolilor, îl cere şi nouă. Printre gândurile cunoscutul scriitor indian Rabindranath Tagore (1861-1941) se află şi acesta referitor la slujire: „Am dormit, şi am visat că viaţa nu era altceva decât bucurie. M-am trezit şi am constatat că viaţa este serviciu. Am slujit şi am descoperit că slujirea era bucurie”. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită şi atunci vom sluji Domnului cu bucurie. În Euharistie şi în Botez creştinul este unit cu Cristos, părtaş la mântuirea sa. Viaţa sacramentală înseamnă acces la slava lui Dumnezeu şi în acelaşi timp calea de întâlnire cu semenii, ca slujitori unii altora. Primind Sfintele Taine creştinii află motivaţia pentru a se angaja în slujire.

6. Cântarea psalmistului

Psalmistul cântă slava lui Dumnezeu, ajutor şi sprijin pentru om: „Drept este cuvântul Domnului şi în toate lucrările sale se arată adevărul. El iubeşte dreptatea şi adevărul, pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să-i scape de la moarte şi să-i hrănească în timp de foamete. Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul, pentru că este ajutorul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine” (Ps 32/33,4-5.18-20.22: psalmul responsorial).

7. Rugăciunile Bisericii

„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită” (Rugăciunea zilei). „Dă-ne, te rugăm, Doamne, bucuria, să slujim cu suflet liber la sfântul altar, pentru ca, purificaţi de harul tău, să fim sfinţiţi de tainele prin care îţi slujim” (Asupra darurilor). „Te rugăm, Doamne, dă-ne harul să aflăm noi puteri în împărtăşirea cu tainele cereşti; binecuvântează-ne cu bunurile acestei vieţi şi adânceşte în noi cunoaşterea bucuriilor veşnice” (După Împărtăşanie).

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 15 octombrie 2021)