”Our Common Mission”. O’Malley: Viziunea papei Francisc despre convertirea pastorală
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
19 septembrie 2021 – Vatican News. Se desfășoară în zilele 19-22 septembrie 2021 la Varșovia o întâlnire eclezială despre abuzurile comise asupra minorilor de unii membri ai clerului și ai ordinelor călugărești. Reuniunea este organizată de Comisia Pontificală pentru Ocrotirea Minorilor și de Conferințele Episcopale din Europa Centrală și de Est.
Președintele comisiei pontificale amintite, cardinalul american Sean Patrick O’Malley, arhiepiscop de Boston, a prezentat la deschiderea lucrărilor un amplu discurs și a făcut referință la mesajul transmis participanților de papa Francisc.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, câteva paragrafe din intervenția prelatului american:
Încă de la începutul slujirii sale, papa Francisc a subliniat importanța convertirii pastorale drept parcurs misionar al întregii Biserici. Această convertire aduce cu sine acel gen de transformare necesară pentru a garanta că Evanghelia ajunge la fiecare persoană și în fiecare parte a vieții noastre. Sfântul Părinte ne amintește învățătura papei Paul al VI-lea care chema la o profundă reînnoire la nivel personal și din partea întregii Biserici. Convertirea, la nivel personal și instituțional, este centrul procesului de reînnoire și este esențială pentru ceea ce papa Francisc numește ”transformarea misionară” a Bisericii.
Convertirea pastorală este importantă pentru noi în timp ce ne concentrăm eforturile asupra reînnoirii Bisericii în fața abuzurilor sexuale. Trebuie să lucrăm pentru acea schimbare care va fi înțeleasă în orice aspect al vieții Bisericii, luptând împotriva abuzurilor sexuale oriunde s-ar fi întâmplat acestea, indiferent de condiția sau funcția persoanei care a comis acest delict. Este speranța mea că următorii pași vor oferi o călăuză pentru slujirea ocrotirii și îngrijirii minorilor și a persoanelor vulnerabile în Biserica noastră.
A asculta
Papa Francisc ne-a cerut să începem drumul de convertire recunoscând adevărul celor întâmplate. Pentru a face acest lucru, trebuie să ne însușim abordarea unei inimi care ascultă. Persoanele care au ascultat mărturiile supraviețuitorilor știu cât sunt de grele aceste experiențe și că ele constituie o provocare. Am întâlnit personal sute de supraviețuitori: mărturiile lor sunt sfâșietoare, mai ales când povestesc că nimeni nu a vrut să le dea crezare când au denunțat abuzul pentru prima dată. Putem numai să ne închipuim, dar, de fapt, nu să înțelegem vreodată pe deplin cât de greu trebuie să fi fost pentru cei care au suferit abuzuri și au fost constrânși să conviețuiască cu urmările acestora pentru restul vieții.
Când persoanele care au suferit abuzuri din partea unui preot, a unei persoane consacrate sau a unei alte persoane în Biserică își prezintă povestea lor de viață, trebuie să le primim și să ascultăm mărturia lor cu cel mai adânc respect. Trebuie să înființăm canale transparente de comunicare și de întâlnire prin care supraviețuitorii să poată contacta Biserica atunci când își doresc să o facă. Este încurajator faptul că, de acum, multe dieceze au o persoană de contact sau un serviciu de asistență telefonică sau o adresă de poștă electronică la care supraviețuitorii sau membrii familiei lor se pot adresa: este o inițiativă bună și importantă. Dacă o dieceză nu primește multe semnalări după ce a înființat canalele de contact, acest fapt încă nu înseamnă că realitatea abuzului sexual din partea unor preoți sau persoane consacrate nu există. Lipsa răspunsurilor poate să însemne, în schimb, că aceste canale de comunicare stabilite nu sunt adecvate sau apropriate în raport cu circumstanțele particulare din acea dieceză și țară. Este important ca toți să susținem efortul de a furniza supraviețuitorilor și celor dragi ai lor oportunități accesibile, primitoare și fără atitudinea de a-i judeca pentru ca să poată contacta și începe un dialog cu Biserica locală.
Trebuie să fim conștienți, de asemenea, de faptul că există multe persoane în comunitățile noastre care au suferit tragedia abuzului sexual în Biserică și că nu au vorbit niciodată cu nimeni despre cele trăite.
Colega noastră, dr. Ewa Kutz, a scris recent un articol profund, publicat în L’Osservatore Romano, despre dificultatea întâlnită de victime când trebuie să vorbească despre experiența lor. Ea scrie în acești termeni: ”Persoanele care au fost rănite vorbesc acum. Unele strigă cu tot aerul din plămâni, revendică dreptul de a vorbi și de a fi ascultate. Altele vorbesc despre acest lucru de o manieră timidă în seninătatea unei asistențe psihoterapeutice sau își destăinuie experiența numai în fața celor dragi. Unele strigă de durere. Altele vorbesc rămânând în tăcere, în tăcerea lor...”.
A-i recunoaște pe supraviețuitori
Ca să putem ajunge la convertirea pastorală la care ne cheamă Sfântul Părinte trebuie să recunoaștem de o manieră onestă și transparentă persoanele care au fost abuzate. A asculta suferința celorlalți, suferințele poporului lui Dumnezeu, duce la admiterea răului făcut și a suferințelor provocate. Convertirea pastorală cere să ne îndepărtăm de o atitudine defensivă neapropriată, care poate fi dăunătoare și jignitoare, adoptând, dimpotrivă, o atitudine de profundă ascultare a victimei cu disponibilitatea de a înțelege mai bine ceea ce a îndurat.
O piedică pe calea acestei recunoașteri, mai ales în rândul păstorilor de suflete, este ceea Sfântul Părinte, în mesajul video trimis la această Conferință, definește ”o preocupare greșit înțeleasă pentru reputația Bisericii instituționale”. În special acolo unde Biserica a fost supusă persecuției sistematice vreme îndelungată, un răspuns defensiv la acuzații poate să apară deseori un răspuns instinctiv. În timp ce e adevărat că păstorii de suflete au responsabilitatea de a tutela Biserica și, în multe cazuri, au suferit ori de-a dreptul și-au dat viața în apărarea credinței, este adevărat, totodată, că un răspuns sceptic sau uneori chiar mortificator la denunțarea abuzurilor poate provoca daune serioase persoanelor care s-au încredințat solicitudinii și grijii pastorale a Bisericii, adică persoanelor rănite și distruse de abuzul slujirii în interiorul Bisericii înseși.
Sfântul Părinte știe că recunoașterea nedreptăților comise de unii slujitori ai Bisericii poate să ne facă efectiv vulnerabili. Dar vulnerabilitatea poate fi trăită și ca un moment de har, un moment de ”kenosis”, experiență a lucrării lui Dumnezeu în această lume, care aduce vindecare și lumină într-un loc întunecos astfel încât toți să poată trăi de o manieră mai liberă, ca discipoli și credincioși. Aceasta înseamnă că putem continua să fim lucrători harnici în via Domnului rămânând, în același timp, onești cu privire la abuzurile care s-au întâmplat în rândul credincioșilor lui Cristos.
Căutând iertarea
A admite adevărul celor întâmplate ne ajută să înaintăm pe drumul de convertire și reînnoire. Nu putem predica ceea ce noi înșine nu acceptăm ca ”adevărat”. Pentru păstorii de suflete și pentru celelalte persoane care sunt la conducerea Bisericii, a asculta și a confirma realitatea abuzului sexual din partea unor slujitori ai Bisericii înseamnă a se angaja într-un proces de convertire. Dacă mergem pe urmele lui Isus, care se lăsa mișcat în fața necesităților lumii, nu putem să nu fim mișcați în fața celor pe care le ascultăm și le cunoaștem...
Dacă așezăm această dinamică în contextul unei întâlniri cu Cristos, vom reuși să vedem în supraviețuitor o persoană care a fost tratată nedrept, constrânsă să sufere și care, în multe cazuri, a fost respinsă, în suferința ei, chiar de Biserică. Asumând rolul de protagoniști în comunitățile noastre, supraviețuitorii pot da o viziune importantă despre adevărul Evangheliei care deschide calea către noua evanghelizare, de-a dreptul despre Biserică. Ascultarea și admiterea realității abuzurilor sexuale vrea să ducă la reconciliere cu supraviețuitorii, după cum ne cere cu urgență papa Francisc în mesajul său video: ”Numai înfruntând adevărul acestor comportamente violente și căutând cu smerenie iertarea victimelor și a supraviețuitorilor, Biserica poate să găsească drumul pentru a fi din nou considerată, cu încredere, un spațiu de primire și de siguranță pentru cei nevoiași”.
Este important a oferi supraviețuitorilor o cerere sinceră de iertare, dar ”a cere iertare” cere altceva decât a face o declarație sau a organiza o reuniune. Mult mai mult, este un proces care rareori se realizează într-un singur moment și care uneori nu va fi completat niciodată. Fiecare experiență și parcurs al fiecărui supraviețuitor este ceva profund personal și diferit de cele prin care trece oricare altă persoană. După cum Domnul merge în căutarea celor pierduți și abandonați, tot la fel preoții, persoanele consacrate și laicii trebuie să caute iertarea persoanelor care au fost rănite. Pentru preoți și persoane consacrate, procesul de convertire pastorală este susținut de cererea de iertare către toți cei care au fost afectați de abuzurile sexuale. Evident, nu e un drum simplu, dar noi trebuie să-l parcurgem și să o facem împreună cu victimele și toate persoanele implicate.
Parcursuri concrete de reformă
A-i asculta pe supraviețuitori, a-i recunoaște și a le cere iertare cu sinceritate sunt pașii indispensabili în acest parcurs de reînnoire. Fac parte din reconstrucția care trebuie să aibă loc dacă Biserica vrea să-și recupereze credibilitatea și să promoveze vindecarea. Comunitatea cere să fie păstrată justa rânduială, dar justa rânduială a Bisericii a fost afectată de delictele unor slujitori ai ei.
Încă o dată, Sfântul Părinte subliniază importanța acestui pas ulterior atunci când spune: ”Formele noastre de a ne exprima regretul trebuie să fie convertite într-un parcurs concret de reformă, fie pentru a preveni alte abuzuri, fie pentru a garanta celorlalți încrederea în faptul că eforturile noastre vor conduce la o schimbare reală și demnă de încredere”.
În această optică, este necesară activitatea de înființare a unor politici, proceduri și linii călăuzitoare de revizuit și de actualizat cu regularitate; sunt de importanță crucială, în acest domeniu, criteriile pentru activitatea de screening, formare și obligația semnalării la autoritățile civile. Fără politici și proceduri clare și definite, persoanele se cimentează în improvizație – deseori, cu bune intenții – dar rezultate sunt, de cele mai multe ori, dezastruoase. Însă, știm, de asemenea, că numai politicile nu sunt suficiente: avem nevoie de metode eficace pentru a verifica conformitatea și a monitoriza aplicarea acestor politici. Formarea și verificarea trecutului pentru personalul bisericesc sunt fundamentale, precum și controalele necesare pentru a salvgarda și a garanta că procedurile noastre canonice și civile sunt actualizate și în armonie între ele.
Concluzii
Parcursul de învățare în ceea ce privește crima și păcatul abuzului sexual în viața Bisericii va fi continuu și ne va însoți de-a lungul vieții: avem de făcut o cale atât de lungă. Cu ajutorul persoanelor angajate și competente, cum sunt cele reunite aici și atâtea altele în această Regiune, dedicate procesului de vindecare și de reconciliere, am încrederea că suntem pe calea cea bună și că putem realiza progrese importante, având întotdeauna ca prioritate, de-a lungul drumului, solicitudinea pentru victime și pentru necesitățile lor.
Vreau să-i recunosc pe toți supraviețuitorii și să le mulțumesc pentru că nu încetează să împartă cu mine povestea lor de viață: se datorează curajului lor faptul că serviciile pentru protecția și asistența minorilor și a adulților vulnerabili au început să devină tot mai mult elemente centrale în viața Bisericii. Datorită lor, îl putem ajuta pe cel care a fost greu afectat de Biserică și putem evita ca alte persoane să trăiască această oroare.
