Vatican News
Consideraţii omiletice la solemnitatea „Adormirea Maicii Domnului”: Gloria Mariei Consideraţii omiletice la solemnitatea „Adormirea Maicii Domnului”: Gloria Mariei 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Adormirea Maicii Domnului”: Gloria Mariei

Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer aruncă o rază de lumină asupra viitorului nostru. Avem menirea de a fi nu numai cu sufletul dar şi cu trupul alături de Dumnezeu. Glorificarea Mamei este o participare deosebită la învierea Fiului şi un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru toţi aceia care o cheamă cu încredere:”Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ceasul adormirii noastre”.

(Vatican News - 15 august 2021) E Ziua Domnului. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului cade anul acesta într-o sărbătoare săptămânală a Paştelui. Dar este şi glorificarea Mariei, căci ea a fost asociată în mod anticipat la Paştele Fiului. Ea este totodată aurora şi imaginea Bisericii triumfătoare. De aceea, Biserica luptătoare se adresează lui Dumnezeu Tatăl şi mărturiseşte cu bucurie credinţa despre demnitatea Fericitei Fecioare Maria: „În ea ai descoperit desăvârşirea misterului mântuirii şi ai făcut să strălucească pentru poporul tău, care călătoreşte pe pământ, un semn de mângâiere şi de speranţă neclintită. Tu ai ferit de putrezire trupul ei, care l-a purtat pe Fiul tău şi l-a adus în lume pe Creatorul vieţii”. Seria lecturilor biblice stăruie în expresii de bucurie pentru evenimentele pe care le descriu. Toate culminează în cântecul uimit al Mariei care îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru lucrările minunate înfăptuite în ea: „căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt!” (Lc 1,49).

1. Originea şi denumirea sărbătorii

Nu ştim când şi cum a avut loc moartea mamei Mântuitorului. Spre deosebire de textele apocrife, scrierile canonice nu oferă amănunte despre sfârşitul pământesc al Mariei. Prezenţa ei este menţionată pentru ultima oară în Noul Testament în primul capitol al cărţii „Faptele Apostolilor”. După înălţarea Fiului său, Maria a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii. Împreună cu apostolii şi câteva femei, o vedem pe Maria "implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt care o umbrise încă de la Bunavestire" (cf. CBC 965). Definiţia de credinţă a ridicării Mariei în slava cerească este relativ recentă. A fost proclamată la 1 noiembrie 1950 de Papa Pius al XII-lea după consultarea episcopilor din întreaga lume catolică: „Fecioara preacurată, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii” (CBC 966). Misterul sărbătorii are însă rădăcini temeinice ce se înfig adânc într-o tradiţie continuă ce datează din primele secole ale Bisericii. Scrieri necanonice consemnează tradiţiile orale care povestesc cele petrecute când s-a apropiat ziua trecerii Mariei (transitus Mariae). Apostolii, răspândiţi în cele patru colţuri ale lumii pentru predicarea Evangheliei, au fost înştiinţaţi de îngeri şi s-au întors îndată la Ierusalim în jurul mamei lui Isus. Se repeta atunci scena din în încăperea de sus de la Ierusalim, când apostolii „stăruiau în rugăciune împreună cu Maria” (Fap 1,4) în aşteptarea altui mângâietor promis de Isus. Acum, după mulţi ani, sunt din nou în jurul ei şi povestesc fiecare lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit prin predica lor. Limbile de foc ale Rusaliilor continuau să aprindă şi să reînnoiască lumea formând mici comunităţi creştine în diferite părţi ale lumii. Grăuntele de muştar al împărăţiei lui Dumnezeu devenise cel puţin arbust în ramurile căruia găseau adăpost de salvare oameni de diferite naţiuni. Tradiţia spune că îndată ce apostolii au încetat să mai povestească, Maria a adormit. De aceea, numele cel mai vechi al sărbătorii de azi este Adormirea Maicii Domnului („adormire”, „kóimesis” în greacă, „dormítio” în latină, „uspénie” în slavă). Iconografia o înfăţişează pe Maria culcată pe un postament ridicat şi înconjurată de apostoli. În mijloc, Cristos în nimb de glorie şi asistat de îngeri ţine în braţe sufletul Mamei sale reprezentat ca o copilă înfăşată în scutece, aşa cum el însuşi fusese înfăşat la naştere de Maica Preacurată. Cea care pe pământ s-a făcut „mică” pentru împărăţia cerului, acum este îmbrăţişată de Cristos înviat din morţi şi purtată în gloria cerească.

2. Maria, în gloria lui Dumnezeu

Ştim că în limbajul simbolic al Bibliei şi al credinţei creştine cerul nu este un loc astronomic din spaţiile siderale, dar este o realitate teologică. Cerul este însuşi Dumnezeu. Mărturisind că Isus s-a înălţat la cer şi cinstind ridicarea la cer a Maicii Domnului, Biserica nu are în vedere norii, firmamentul sau la bolta înstelată, dar exprimă credinţa în destinul „de slavă” al lui Isus şi al Mamei sale. Ridicarea la cer a Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în gloria (kâbôd, în ebraică; dóxa, în greacă) lui Dumnezeu, în însăşi viaţa şi prezenţa lui Dumnezeu. Maria trăieşte pentru totdeauna cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Preasfânta Fecioara Maria a fost asociată strâns la misterul Fiului: la naşterea, patima şi moartea Domnului. Datorită acestei legături speciale cu viaţa Fiului, creştinii, cu mult înainte de definiţia dogmatică a ridicării la cer a Sfintei Fecioare, au avut convingerea că, după moartea ei, Fecioara Maria, a fost asociată cu trupul şi sufletul la învierea lui Isus. În credinţa Bisericii, Maria este „prima dintre cei salvaţi”, după cum „Cristos înviat din morţi este începutul învierii celor adormiţi” (cf. 1Cor 15,20)

3. În glorie ca mamă a lui Dumnezeu

„Era drept ca Maria întrucât Mamă a Dumnezeului celui viu, să fi fost mutată alături de El”, afirmă sfântul Ioan Damaschin. Deoarece a participat la  întruparea şi naşterea lui Cristos, Maria poate participa şi la „glorificarea sa”. Acum se află în cer cu Cristos întrucât este mama lui. Şi nu doar mamă sub aspect fizic, dar şi în credinţă, căci l-a primit în inima sa, în viaţa sa şi l-a urmat până la sfârşit. Devenită „chivotul alianţei” pus „în mijlocul cortului ridicat pentru aceasta de regele David” (cf. 1Cr 16,1), adică în centrul poporului lui Dumnezeu, pentru a păzi în ea locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, Maria poate deveni chivot al alianţei şi „în cer”, ca „femeia îmbrăcată în soare” care naşte copilul „răpit spre Dumnezeu şi spre tronul său”. Aşa se împlineşte „mântuirea şi puterea Unsului său" (cf. Ap 11,10).

4. Încununarea darurilor

În realitate, sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului reprezintă „încununarea” tuturor evenimentelor vieţii sale. Neprihănita zămislire, maternitatea divină, colaborarea la lucrarea răscumpărării manifestată mai ales sub crucea Fiului, prezenţa stăruitoare în rugăciune la începuturile Bisericii, până şi moartea ei naturală ca pentru orice om, îşi găsesc încheierea cea mai coerentă în ridicarea ei „cu trupul şi cu sufletul” la cer. Cinstind-o pe Maria în gloria cerească, la fel ca în cinstirea sfinţilor, Biserica celebrează încununarea darurilor lui Dumnezeu. Într-un anume sens, ridicarea Mariei în slavă este paralelă cu învierea lui Cristos. Aşa cum fără învierea din morţi nu s-ar înţelege viaţa lui Cristos, la fel fără ridicarea la cer nu s-a înţelege drumul pământesc al Mariei cu tot ce o distinge de celelalte fiinţe omeneşti. Legătura specială a mamei cu Fiul cerea ca ea să fie ridicată în glorie cu toată fiinţa sa, trup şi suflet. Biserica îi aplică cuvintele psalmistului biblic: „Regina stă la dreapta ta, împodobită cu aur” (Ps 44/45,10). Revanşa lui Dumnezeu asupra morţii realizată în învierea Fiului se petrece şi în ridicarea Mariei „cu trupul şi sufletul” la cer. Este o participare a mamei la Paştele Fiului. Totodată ridicarea Mariei în slava cerului este pârga şi destinul la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi fiii săi. Totul este ca o „prefigurare” a ceea ce se va întâmpla pentru fiecare dintre noi la sfârşitul timpurilor, când Dumnezeu va binevoi să ne ridice şi pe noi în gloria sa cu însuşi trupul nostru pe care mormântul îl va fi descompus în ţărâna din care a fost făcut. Fecioara Maria ne arată calea. Este drumul credinţei umile şi slujitoare prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi încrederea în promisiunile sale.

5. Slujitoarea Domnului

Evanghelia zilei spune că, întâmpinând-o pe Maria în pragul casei, „Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,40-43). În lumina aceluiaşi Duh Sfânt şi recunoscând marele dar al lui Dumnezeu pe care îl purta lumii, Maria a exclamat: „Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită” (Lc 1,48). Putem vedea în aceasta o profeţie. Într-adevăr, în Orient şi în Occident, încă din primele veacuri creştine, Fecioara Maria a fost cinstită şi celebrată cu titlurile cele mai înalte dintre care multe provin din Biblie: Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu (în greacă Θεοτόκος; Deípara sau Dei génetrix in latină), Preasfânta (Παναγία), Preafrumoasa (Tota pulchra), Preacurata, Doamna noastră. Este interesant de observat că dintre toate titlurile ce i-au fost acordate, Maria şi-a atribuit doar distinctivul de „slujitoare a Domnului”, şi aceasta în două rânduri. Prima dată, la Bunavestire, când îi răspunde îngerului: „Iată, slujitoarea Domnului (ἰδοὺ ἡ δούλη κυρίου – ecce ancilla Domini): fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), şi a doua oară, cu ocazia vizitei la ruda sa Elisabeta: „Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48).

6. „Slujitor”, titlu de onoare

Vocabularul slujirii ar putea fi confundat cu aservirea unei persoane, dar slujirea exprimă în Biblie o relaţie specială cu Dumnezeu. De fapt, numele „slujitorul lui Dumnezeu” este un titlu biblic de onoare. Domnul îl numeşte „slujitorul meu” pe unul pe care îl cheamă să colaboreze cu încredere şi smerenie la planul său de iubire pentru umanitate (cf. Is 52). În acest sens, Maria din Nazaret este „slujitoare”. Ea aderă total la voinţa lui Dumnezeu. Aici se găseşte izvorul bucuriei sale şi a noastre. Credinţa Mariei este credinţa poporului lui Dumnezeu: o credinţă umilă ce se aprofundează tot mai mult în momentele întunecate şi în încercările vieţii. Datorită acestei slujiri susţinute de credinţă Maria este proclamată fericită.

7. Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic

În cântarea „Magnificat” Fecioara Maria îl preamăreşte pe Domnul pentru că „i-a făcut lucruri mari”. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu de la crearea lumii până la desăvârşirea ei finală. Este înainte de toate meritul lui Dumnezeu faptul că Maria, deşi de condiţie modestă, a fost aleasă să devină Mamă a Răscumpărătorului. Datorită acestui act de predilecţie gratuită din partea lui Dumnezeu, credincioşii îi rezervă Fecioarei Maria un loc de cinste alături de Isus: în biserici, în sanctuare şi capele, în case, la colţuri de stradă, pe înălţimi de dealuri şi vârfuri de munţi, dar mai ales în rugăciunile Bisericii, în rugăciunea şi în viaţa lor. Pe de altă parte şi noi suntem aleşi de Dumnezeu în mod gratuit. Şi nouă ne-a făcut lucruri mari. Lui îi datorăm existenţa şi darul de a fi fii ai săi. Maria este aurora şi pârga omenirii salvate de Dumnezeu. Noua umanitate se naşte din bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu care întră în istoria lumii şi o ridică din cădere.

8. Dumnezeu înalţă pe cei mici

Cum intervine Dumnezeu pentru salvarea omenirii? Răspunde Maria din Nazaret: Domnul „îi risipeşte pe cei mândri în cugetul inimii lor. Îi dă jos de pe tron pe cei puternici şi îi înălţă pe cei smeriţi; pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale”. Şi asta pentru ca să fie clar pentru toţi că, ceea ce contează ca o viaţă să devină mare, nu-i abundenţa bogăţiilor, puterea sau onoarea lumii, dar comuniunea cu Dumnezeu: aderarea totală la voinţa sa sfântă. De aceea, Maria este peste toate făpturile pentru că a ajuns la deplina comuniune cu Dumnezeu pe pământ şi în cer. Dumnezeu răstoarnă aşteptările omeneşti. Dă măreţie unei femei umile dar bogate doar în „har”, adică în iubirea lui Dumnezeu. El îi ridică în slavă pe toţi cei care i se încredinţează cu smerenie.

9. Semn de speranţă sigură şi de mângâiere

Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer aruncă o rază de lumină asupra viitorului nostru. Avem menirea de a fi nu numai cu sufletul dar şi cu trupul alături de Domnul. Misterul glorificării Mariei afirmă unitatea fiinţei umane, destinată în totalitate să participe la slava lui Dumnezeu. Prin misterul acestei sărbători încep să se realizeze cerurile noi şi pământul nou. Ierusalimul ceresc începe să fie populat de pământeni în stare să guste viaţa fericită de pace, dreptate şi iubire pregătită de Dumnezeu celor care îl iubesc. „Măreşte suflete al meu pe Domnul - Magnificat anima mea Dominum - Μεγαλύνει ἡ ψυχή μου τὸν κύριον”, este şi cântarea noastră, cântarea întregii umanităţi, văzând cum Dumnezeu se apleacă asupra celor smeriţi, bărbaţi şi femei, luându-i cu sine în cer pentru a deveni apropiaţii săi, prieteni şi rude ale sale. Amintim aici episodul în care Isus aruncând privirea asupra celor care şedeau în jurul său, a zis: „Iată, mama mea şi fraţii mei. Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (cf. Mc 3,34). Maria, Maica Domnului şi a noastră este cea dintâi care a fost ridicată în slava cerească. Planul lui Dumnezeu este precis. Urmează fiii, potrivit milostivirii lui Dumnezeu din neam în neam, chemaţi să o însoţească pe Mama lor la înviere.

10. „Întru adormire lumea nu ai părăsit”

Ca prima dintre ucenici şi mamă a celor care cred în Fiul său Isus Cristos, Maria se îngrijeşte de fiii săi călători pe pământ. De aceea, Biserica nu celebrează misterul  ridicării la cer a Mariei ca un „adio”, ca o despărţire a Mamei de lumea pământească, dar ca sărbătoarea prezenţei sale între noi, după cum se cântă în troparul Liturghiei bizantine: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu”. Inseparabilă de Isus, inima ei de mamă o face inseparabilă şi de toţi cei care cred în Fiul său. Din slava cerului, Maria priveşte cu grijă maternă la fiii săi din „valea de lacrimi”; îi sprijină şi le conduce paşii spre patrie pentru a fi împreună alături de Fiul ei Isus.

11. Din reflecţia actuală a unui mistic

Mulţi teologi din secolul trecut afirmau profetic despre creştinul din viitor că va fi unul „mistic” sau nu va fi deloc. Şi poate este adevărat. Dar nu trebuie să confundăm afirmaţia cu ceea ce se numeşte în mod peiorativ „misticism”. Este vorba de o trăire creştină personală, autentică şi profundă. În cele ce urmează, părintele Mario, un preot contemporan împărtăşeşte cu simplitate evlavia sa profundă către Maica Domnului: „M-am bucurat de fiecare dată când oamenii simpli l-au întâmpinat pe Fiul tău cu bunătate şi uimire. M-am simţit murind când l-ai văzut pe Fiul tău murind. Există un secret pe care nu l-am putut imagina niciodată: dialogul tău cu Isus după înviere. Cât aş vrea să ştiu ce v-aţi spus unul altuia! Cât aş vrea să măsor bătăile inimii iubirii tale! Cât aş vrea să cunosc minunatele proiecte faţă de această umanitate mereu nesigură, mereu rătăcitoare, mereu pierdută şi, în ciuda tuturor, mereu dornică să cunoască temeinic Planul Mântuirii! Marie, uneori am încercat să-mi imaginez persoana ta urcându-se la cer, condusă de dragostea Fiului tău. M-am văzut aproape de tine, având nevoie de tine, sigur că mă vei lua cu tine în momentul adormirii mele. Astăzi sunt cuprins de un fior de fericire. Mama mea atât de frumoasă şi în acelaşi timp atât de apropiată! Mama mea atât de sfântă şi în acelaşi timp grijulie în vindecarea rănilor mele! Mama mea atât de înaltă şi în acelaşi timp aplecată asupra micimii mele! Marie, Mamă, ridicată în ceruri, îţi pot spune că eşti mândria mea? Pot să-ţi spun că eşti cinstea mea? Poate că îmi este de ajuns să-ţi spun: Tu, glorioasă şi smerită, eşti Mama mea! Acest lucru mă mulţumeşte: tu eşti Mama mea”. Şi părintele Mario continuă cu simplitate: „Isuse, mă simt puţin jenat. Astăzi nu ştiu cui să mă rog, dacă Ţie sau Mamei Tale. Încerc să o fac, puţin pentru Tine şi puţin pentru Mama Ta. Totul depinde de Voi doi”. Noi o facem cum ne învaţă Sfânta Maică Biserică.

12. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, privind la smerenia Fericitei Fecioare Maria, tu ai înălţat-o la harul de a-l naşte după trup pe Fiul tău unul-născut, iar astăzi ai încununat-o cu glorie neasemuită; dă-ne şi nouă, pentru rugăciunile ei, ca, mântuiţi prin taina răscumpărării tale, să ne învrednicim a fi părtaşi de slava cerească”. Şi îndreptându-ne privirea rugătoare către Maica Domnului spunem: „Noi cinstim, Maică a lui Dumnezeu glorioasa ta înălţare la cer. De pe tronul tău de regină, caută spre noi cei de pe pământ şi dezlipeşte inimile noastre de cele pământeşti, ca să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Bucură-te, Mireasă preacurată a Duhului Sfânt, care ai fost înzestrată de El cu iubirea cea mai desăvârşită. Te rugăm, atrage-ne pe urmele tale, întăreşte hotărârile noastre bune, învaţă-ne să fim totdeauna plăcuţi lui Dumnezeu, ca să putem să ne bucurăm şi noi de slava cea veşnică împreună cu tine. Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 13 august 2021)

 

13 august 2021, 09:28