Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (B): Pâinea pelerinului
(Vatican News – 8 august 2021) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu câteva invocaţii luate din cartea Psalmilor. Ele fac parte dintr-o lamentaţie naţională a poporului biblic pelerin prin istorie: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22: Ant. la intrare). Ca popor al noului legământ, Biserica se recunoaşte realmente şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui. „Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (cf. GS 1).
1. Pelerini către Dumnezeu
Adunaţi laolaltă în Cristos şi călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui vrem să împărtăşim şi altora vestea bună a mântuirii. În acest anotimp al verii mulţi fac asta vizitând sanctuarele închinate Maicii Domnului. Statisticile religioase spun că treizeci şi cinci de milioane de oameni, doar în Europa, fac anual un pelerinaj. Nu doar vizitarea unei biserici din apropiere, ci o adevărată călătorie, adesea de mai multe zile, la un sanctuar. În aceste deplasări, nu este exclusă componenta turismului şi a vacanţei, dar în principal călătoria este motivată de credinţă. Este vorba de un pelerinaj nu doar religios dar şi profan, făcut de toţi aceia care doresc să redescopere frumuseţea, tăcerea, glasul interior şi transcendent, fraternitatea umană de a sta împreună în adunarea unui popor călător în timp. Sanctuarele sunt adevărate oaze ale spiritului şi puncte de referinţă pentru orientarea vieţii.
2. Călătorii motivate de credinţă
Despre călătorii motivate de credinţă se vorbeşte şi în Liturghia de azi. Profetul Ilie care, fugind de răzbunarea reginei Izabela, a înaintat în pustiu cale de o zi; s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi cerea moartea, zicând: „Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!” S-a culcat sub ienupăr şi a adormit. Dar iată că un înger l-a atins şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă!” Deschizând ochii, Ilie a văzut la căpătâiul lui o turtă coaptă în spuză şi un urcior cu apă. A mâncat, a băut şi apoi s-a culcat din nou. Însă îngerul Domnului a venit din nou, l-a atins şi i-a spus: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă vei avea de făcut un drum lung”. Ilie s-a sculat, a mâncat şi a băut; întărit cu această hrană, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu(cf. 1Rg 19,4-9). La rândul ei, Evanghelia zilei (cf. In 6,41-51) se referpă la călătoria făcută mai înainte în acelaşi pustiu de întregul popor al lui Israel, după eliberarea din robia Egiptului şi în drum spre ţara promisă, susţinut de mana coborâtă din cer. În lungul discurs despre pâinea vieţii rostit în sinagoga din Cafarnaum, Isus face o precizare importantă: „Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi totuşi au murit. Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu” (In 6,48-51).
3. Pelerinajele în viaţa Bisericii
În călătoriile „spre Dumnezeu” făcute de profetul Ilie şi mai înainte de întregul popor al lui Israel, creştinii văd două precedente ale unei practici ce datează încă din primele secole ale Bisericii. Este vorba, întocmai, de pelerinajul mai întâi în Ţara Sfântă, ca întâlnire cu Domnul în locurile vieţii sale pământeşti, iar apoi, amplificând destinaţiile, la marile sanctuare precum mormintele apostolilor la Roma şi Santiago de Compostela în Spania, apoi la Lourdes, la Fatima şi multe altele, situate mai aproape sau mai departe, în orice parte a lumii. Credincioşii se duc din motive foarte diferite, din spirit de pocăinţă, ca mulţumire pentru darurile primite, pentru împlinirea unei promisiuni, pentru a cere un har deosebit, din dorinţa de a-şi întări credinţa sau de a o mărturisi public, rugându-se acolo unde divinul s-a manifestat istoric în forme mai perceptibile.
4. Viaţa, o călătorie în timp
Poate nu întotdeauna peregrinii îşi dau seama că de fapt trăiesc în formă concentrată ceea cea ar trebui să fie întreaga lor existenţă. De fapt, viaţa creştinului, poate fi comparată cu o călătorie, nu în spaţiu dar în timp; o călătorie anevoioasă, cu greutăţi şi necazuri, cu situaţii neprevăzute, cu frumuseţea şi farmecului ei, dar totdeauna cu o ţintă precisă. Ne îndreptăm spre Acela care este Stăpânul spaţiului şi al timpului. Dumnezeu ne plasează pe fiecare în lumea pământească, ne înzestrează cu inteligenţă şi libertate şi ne invită să ne servim de ele pentru a ajunge la El. Ţinta este foarte înaltă, cea mai importantă pe care omul o poate dori. Dar drumul nu este mereu uşor. Inteligenţa şi libertatea sunt puse adesea la grea încercare. Domnul care invită ştie bine asta şi de aceea, în bunătatea sa, nu-l lasă pe om la voia întâmplării, ci îi oferă în mod constant ajutorul său. Prin Cuvântul său ne arată calea dreaptă, cu harul său ne dă putere şi curaj. În promisiunea despre care Isus vorbeşte în aceste duminici, mana dată evreilor şi mâncarea dată profetului Ilie prevestesc acea „pâine vie” care este Euharistia, sfânta Împărtăşanie. Este semnul puterii de sus pe care Domnul o pune la dispoziţia celui care prin credinţă îşi orientează propria viaţă spre El.
5. Dublu pelerinaj la sfânta Liturghie
Oricât ar fi de folositor şi plăcut, nu trebuie neapărat să mergi ca pelerin la Locurile Sfinte sau la alte sanctuare pentru a beneficia de această putere de sus. Treizeci şi cinci de milioane oameni care fac asta anual în Europa, sunt mulţi, rămân totuşi o minoritate. Şi nu trebuie să credem că darul Domnului ar fi rezervat doar lor. Alţii nu-şi pot permite. Atunci, să ne amintim că tuturor credincioşilor le este dat să facă, ori de câte ori vor, un dublu pelerinaj, mai scurt dar concentrat şi nu mai puţin rodnic. Ori de câte ori merg la sfânta Liturghie, drumul de acasă până la biserică, dacă se gândesc unde şi pentru ce merg, poate exprima dorinţa şi intenţia de a face din viaţa lor un drum spre Dumnezeu. Acelaşi lucru este exprimat în momentul primirii sfintei Împărtăşanii, parcurgerea distanţei până la altar înseamnă apropierea cu smerenie de Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.
6. Hrană de drum până la muntele Domnului
În Euharistie este prezent Isus în misterul „întrupării” sale, în misterul morţii indurate şi oferite „pentru viaţa lumii”. Iar evanghelistul Ioan îl defineşte pe Isus foarte pe scurt: „darul lui Dumnezeu” (In 4,10) şi ne învaţă că acest dar poate fi înţeles de noi şi primit pe deplin numai în Euharistie. În Euharistie, de fapt, este cel care, fiind din veşnicie la Tatăl, a venit să-şi aşeze cortul între noi, pentru ca să primim har peste har (cf. In 1,1.14.16). În privinţa acestui sacrament simţurile nu mai ajută, doar credinţa permite să ne apropiem de mister şi să dobândim ceea ce ea promite, după cuvântul lui Isus: „Cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47). În puterea credinţei creştinul se hrăneşte realmente cu Cristos, pâine de viaţă, şi poate merge cu încredere spre muntele lui Dumnezeu (1Rg 19,4-8, prima lectură). Profetul Ilie, descurajat din cauza prigoanei reginei Izabela, soţia regelui Ahab, este nevoit să fugă în pustiu spre muntele Horeb. Ilie a mers în pustiu cale de o zi; a ajuns şi a şezut sub un ienupăr. Atunci a cerut să moară zicând: „Ajunge acum, Doamne, ia-mi viaţa, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” S-a întins şi a adormit sub ienupăr. Dar, iată, un înger l-a atins şi i-a spus: „Ridică-te şi mănâncă!” Atunci a văzut aproape de capul său o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut; apoi s-a întins din nou. Dar îngerul Domnului s-a întors pentru a doua oară, l-a lovit şi i-a zis: „Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Pentru creştin se propune acelaşi itinerar. Călătoria spre Dumnezeu este posibilă numai dacă ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului. Drumul spre cer este Dumnezeu însuşi care, în sfânta Împărtăşanie, ne stimulează dându-ne putere şi hrană pentru a ajunge la el. Este continuarea acelei iubiri pe care el a manifestat-o în Cristos care s-a dat pe sine pentru noi.
7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.
(Vatican News – Anton. Lucaci, material omiletic de vineri 6 august 2021)