Consideraţii omiletice la duminica Preasfintei Treimi (B): Dumnezeul creştinilor

(Vatican News – 30 mai 2021) E Ziua Domnului. Sfânta Liturghie pentru marea sărbătoare a Preasfintei Treimi abundă în cântări de laudă către Dumnezeu unu şi întreit. Nu este vorba de numere, ci de „persoane” într-o anumită ordine logică: mai întâi Tatăl, apoi Fiul şi în fine Duhul Sfânt, deşi aceste persoane divine sunt mereu împreună şi niciodată una fără celelalte. Facem semnul sfintei Cruci profesăm credinţa: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Îl preamărim pe Dumnezeu pentru iubirea sa milostivă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi” (Ant. la intrare). Îi recunoaştem măreţia: „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine!” (Ap 1,8). Îl preamărim pe Dumnezeu pentru lucrarea sa creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit”. Se poate spune că astăzi contemplăm „inima” lui Dumnezeu în frumuseţea şi bunătatea realităţii sale intime. Dumnezeu este comuniune supremă de viaţă în iubire.

1. Fereastră spre mister

Lumea antică a trăit mereu în ideea că Dumnezeu este inaccesibil, în sensul că la Dumnezeu nu se poate ajunge, că de Dumnezeu nu te poţi apropia. Şi astăzi religiile necreştine trăiesc în această convingere ce poate fi definită mai degrabă una „filozofică” decât religioasă. Filozoful grec Epictet (circa 50-137 d. Ch.) intuia bine că atunci când închizi după tine uşa camerei, nu poţi spune că eşti singur, deoarece Dumnezeu este cu tine dar nu-l poţi cuprinde cu mintea. Ar trebui să fii tu însuţi Dumnezeu ca să-l poţi defini. De fapt, fiecare om în timpul vieţii pământeşti şi omenirea însăşi în toată istoria priveşte orizontul ca printr-o mică fereastră din mansarda casei, observând doar o porţiune minimă din vastul univers. Omul trăieşte doar o clipă fugitivă în nenumăratele spaţii şi timpuri pe care le întrezăreşte privind cerul înstelat. Creştinismul, deşi susţinând că Dumnezeu în esenţa sa rămâne un mister, deschide totuşi o fereastră în taina lui Dumnezeu, nu datorită priceperii teologilor săi, dar prin revelaţia primită de la Isus Cristos.

2. Dumnezeu se revelează

Ce învaţă creştinismul? Desigur, „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18). Dumnezeu este misterios şi inaccesibil prin forţe omeneşti, dar din bunătatea sa a binevoit să dea la o parte vălul, să se „reveleze”. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată şi Fiu şi Duh Sfânt nu este rodul strădaniilor sau al intuiţiei noastre spontane care caută să descopere rostul lumii şi tainele universului. Dumnezeu însuşi s-a făcut cunoscut. A luat iniţiativa şi s-a dezvăluit patriarhilor şi înţelepţilor biblici, lui Abraham, lui Moise, profeţilor şi în cele din urmă în Isus Cristos, Fiul, „care este spre pieptul Tatălui. El ni l-a revelat” (In 1,18). Înălţat glorios la Tatăl, Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, aşa cum a promis în repetate rânduri în ajunul pătimirii. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Cuvântul său ne este adresat ca unor prieteni apropiaţi şi chiar mai mult, ca unor fii. Căci, "i-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască" (Conc. Vatican II, DV 2).

3. Dumnezeul părinţilor noştri

Dumnezeu se revelează nu doar prin cuvinte dar şi prin faptele istoriei, susţinând pelerinajul nomazilor biblici prin pustiu, formarea naţiunilor sub privirea stelelor, experienţa misticilor profeţi prin suflul unei uşoare adieri de vânt. A săvârşit gesturi şi semne prodigioase pentru ca omul să-l simtă aproape de sine pe Dumnezeu din străfundul misterului său. A folosit toată istoria pentru a se face auzit de noi „vorbind în foc” şi pentru a ne face să devenim naţiunea sa. Ne-a luat ca popor din mijlocul unui alt popor „cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare” (Dt 4,34). Să-i întrebăm pe înaintaşii noştri temători de Dumnezeu şi ne vor spune. Ştiu bine acestea hagiografii biblici care păstrând amintirea tradiţiilor lor spirituale au scris „Testamentul lui Moise” pentru poporul său. Ei cunosc bine istoria de demult a ieşirii evreilor din sclavia Egiptului. Descoperă de asemenea că revelaţia de pe Muntele Sinai manifestă un Dumnezeu foarte diferit de cel pe care oamenii şi-l imaginaseră până atunci.

4. Un Dumnezeu aproape de oameni

Acest Dumnezeu este cu totul altul, dar în acelaşi timp aproape de oameni. Cartea Deuteronomului (a cincia din Pentateuh) afirmă cu forţă că atitudinea omului faţă de creatorul său trebuie să fie o relaţie de iubire. În zilele acelea, Moise a vorbit către popor: "Întreabă timpurile de la început care au fost înaintea ta…: a fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? Sau a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri?” Apoi, Moise a amintit că nu există alt Dumnezeu şi a îndemnat poporul să păzească hotărârile şi poruncile Domnului pentru ca să-i fie bine lui şi copiilor lui şi ca să-i fie lungite zilele pe pământul pe care Domnul Dumnezeul său i-l dă pentru totdeauna cf. Dt 4,23-34.39-40: prima lectură).

5. Revelarea Preasfintei Treimi

După învierea Domnului, „cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau” (cf. Mt 28,16-20: Evanghelia sărbătorii). Scena aceasta este numită „cristofanie”. Cristos înviat care se manifestă ucenicilor se aseamănă cu Dumnezeu din Vechiul Testament care apare lăsându-i înmărmuriţi pe cei din jur. De fapt, ucenicii sunt prosternaţi în jurul lui Isus, dar în inimile unora dintre ei se naşte îndoiala. Momentul de credinţă  pe care îl trăiesc nu este o pură experienţă vizuală, fizică. Teofania, manifestarea lui Dumnezeu, epifania divină nu poate fi percepută doar cu ochii. Ochii pot vedea doar că se întâmplă ceva neobişnuit şi nimic mai mult. Putinţa de a vedea misterul este rod al unei trăiri de credinţă şi de aceea se poate dubita. De fapt, „unii ucenici se îndoiau”. În cadrul acestei epifanii solemne a lui Cristos înviat, iată, se aud cuvinte care îi lămuresc înţelesul. Sunt de acum cuvintele Fiului ca Stăpân al istoriei şi al spaţiului. Tatăl i-a dat Fiului toată puterea. Cristos este Stăpânul a tot ce există. Grecii l-au numit „Pantokrátor”, Dumnezeu cel atotputernic care stăpâneşte peste toate. Isus, apropiindu-se, le-a vorbit celor unsprezece: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!" (Mt 28, 18-20). „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Această formulă trinitară explicită este singura în tot Noul Testament. În ea este afirmată clar deosebirea celor trei persoane divine. Este afirmată de asemenea o singură natură divină. Asta nu este spus în mod explicit, dar se deduce suficient de clar din expresia „în numele” (εἰς τὸ ὄνομα, in nomine) la singular, şi nu în mai multe nume! În limbajul biblic numele indică realitatea profundă a unei fiinţe sa a unui lucru. Chiar animalele primesc de la om numele, iar numele este definiţia esenţei lor pe care omul o are prin cunoaştere şi ştiinţă.

6. Totul porneşte din Galilea

O altă fereastră spre misterul lui Dumnezeu este deschisă de Evanghelia zilei. În ea se subliniază că misiunea creştină, conform căreia Evanghelia va fi vestită în toată lumea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, a pornit din Galilea, însuşi locul unde Isus începuse predica sa. Galilea era un ţinut de hotar între Palestina şi teritoriile păgâne din Nord. Făcând să pornească de acolo predicarea Evangheliei, Isus voia să arate că Evanghelia era îndreptată către toate popoarele şi că ascultarea faţă de Dumnezeu nu mai era o chestiune de rituri şi locuri de cult (Iersualimul era centrul cultului iudaic), dar de referinţă la persoana sa. În persoana lui Isus Cristos se condensa tot misterul trinitar, apoi comunicat Bisericii.

7. În comuniunea Preasfintei Treimi

De fapt, de la primirea Botezului, existenţa noastră creştină se desfăşoară în intimitatea a trei persoane divine distincte care sunt profund unite „în numele” lor, adică în natura divină. Botezul creştin are loc în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ce înseamnă „în numele”? Rămânând la limbajul biblic, expresia „în numele” indică relaţie, comuniune intimă. Botezul creştin conferit în numele Preasfântei Treimi introduce în misterul lui Dumnezeu unu-întreit. Înseamnă că botezul introduce în dialog intim şi personal cu Preasfânta Treime: cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh. Suntem în comuniune cu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii": spune Isus. Această frază, reluată apoi cu alte expresii de cartea Apocalipsului, redă toată istoria care este cvasi străbătută de o clipă de divin şi de etern. Este vorba de prezenţa spirituală, permanentă şi lucrătoare a lui Cristos înviat care îl trimite continuu de la Tatăl pe Duhul Mângâietor cu darurile sale. Primii trimişi (apostoli) au împlinit porunca Domnului. Susţinuţi de Duhul Sfânt, aceştia au mers, au predicat şi au botezat iar Evanghelia anunţată de ei a fost transmisă de alţi ucenici din generaţie în generaţie şi a ajuns până la noi. Mărturisirea celor care primesc Evanghelia are la bază credinţa în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt. În numele lui Dumnezeu unu-întreit ne însemnăm cu semnul Crucii şi înălţăm rugăciunile noastre. Trăim în credinţa că prin botez am fost cufundaţi întru moartea lui Isus şi am devenit părtaşi la învierea sa. Trăim credinţa că cine „este în Cristos, este o creatură nouă” căci „cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2 Cor 5,17). Noutatea consistă în conformarea noastră cu Fiul Isus al cărui Duh locuieşte acum în noi şi ne face capabili să strigăm "Abba, Tată!" (Rom 8,14-17: lectura a doua).

8. Dumnezeu pentru noi, Dumnezeu cu noi, Dumnezeu în noi

Dumnezeu, fără să renunţe la mister, s-a arătat ca Tată pentru noi. Se arătă ca Tată în mod gratuit, pentru că ne-a ales. Se arată ca Tată milostiv, pentru că este drept în judecata sa. Se arată ca Tată de la care vine orice paternitate. Iar „Tată” indică originea noastră, spune casa noastră în care suntem chemaţi să trăim pentru totdeauna; „Tată” nu în modul omenesc pentru că el este Dumnezeu şi poate fi chiar mamă. Dumnezeu dintotdeauna ne-a iubit cu o iubire veşnică. Suntem aleşii săi, adică cei pe care el i-a ales nu ca să-i excludă pe alţii, dar pentru ca toţi să-l poată cunoaşte şi să intre în relaţie cu el. Avem înlăuntrul nostru duhul fiilor adoptivi, „Duhul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!" (Rom 8,15). Locuiţi de Duhul Sfânt suntem fii, nu fii de seria B, ci fii moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Cristos. Comuniunea intimă cu Treimea divină ne permite să participăm la gloria sa. Mai mult, în Isus Cristos s-a manifestat ca „frate al nostru”, după ce poporul lui Israel l-a înţeles ca rege, mire, prieten, înţelepciune nemărginită şi duh al lui Dumnezeu. Aceste forme de „prezenţă” indică sensul unei comuniuni. Nu este un Dumnezeu departe de poporul său, dar aproape şi la îndemână pentru când îţi este foame şi când îţi este sete, pentru când eşti îngrijorat, dezamăgit şi înfricoşat, pentru când imensitatea universului devine apăsătoare şi pare că te striveşte. În fine, graţie darului suprem, Duhul lui Dumnezeu este în noi. Este înăuntrul nostru cum nimeni şi nimic nu este mai intim pentru noi. Dumnezeu da, pentru că Dumnezeu este Dumnezeu şi nu este un om. Locuieşte în noi. Noi am devenit locuinţa sa, templul său: „Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom 8,14). Îndumnezeiţi de prezenţa sa. Nu numai aleşi, nu numai prieteni, dar îndumnezeiţi. Cei trei ai noştri locuiesc în noi făcându-ne „părtaşi ai naturii divine” (1 Pt 1,4).

9. Dumnezeu revelat şi predicat la toată făptura

Astfel Dumnezeu unu-întreit nu mai este departe şi inaccesibil, dar apropiat şi intim fiecăruia dintre noi. Dumnezeu este înlăuntrul tău. Caută-l în chipul şi asemănarea pe care fiecare om o reproduce fără să ştie. Tu eşti preferat, ales, atins de prezenţa sa. Dumnezeu rămâne misterios în taina pe care fiecare om o poartă în sine ca fiu al sau. Nu trebuie să ieşi din tine însuţi pentru a-l găsi pe Dumnezeu, ci trebuie chiar să te reîntorci în tine însuţi. Trebuie să faci tăcere şi să te dedici contemplaţiei. Isus a purtat la împlinire revelaţia lui Dumnezeu, Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Acum nu rămâne decât să-l vestim pe Cristos tuturor pentru ca toţi să afle în el cuvântul de mântuire şi calea pentru a comunica cu Dumnezeu. El este cu noi mereu în Biserica sa care îl preamăreşte cântând: „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine!” (Ap 1,8).

10. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 mai 2021)