Vatican News
Duminica a VII-a a Paștelui (anul B): considerații omiletice Duminica a VII-a a Paștelui (anul B): considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (B): Păstrează-i, apără-i, sfinţeşte-i!

Isus se roagă pentru unitatea discipolilor săi: „Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Păzeşte-i de rău şi consfinţeşte-i în adevăr!" Unitatea creştinilor este testamentul lui Isus şi dorinţa sa fierbinte. „Slavă Domnului!” Este aproape de necrezut drumul care s-a făcut în ultimele 4-5 decenii pe calea unităţii. A nu vedea rodul lucrării Duhului Sfânt, ar fi împotriva adevărului şi o ingratitudine crasă faţă de Dumnezeu.

(Vatican News - 16 mai 21) E Ziua Domnului, duminica de după sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer şi de dinaintea duminicii mari a Rusaliilor. Ştim că încă din dimineaţa învierii, timp de patruzeci de zile Isus apare apostolilor, discipolilor, femeilor evlavioase şi le dă ultimele îndemnuri. Apare şi dispare, de parcă ar fi vrut să-i obişnuiască în mod treptat cu plecarea sa definitivă. Apoi îi lasă, sau mai bine zis îi lipseşte de prezenţa sa vizibilă şi se ascunde în Dumnezeu. Însă, Domnul rămâne viu şi lucrător în lume prin mărturia de credinţă în El şi de unitate între ei pe care discipolii o dau pe toate meridianele globului cu puterea Duhului dătător de viaţă. Tot „ceea ce era vizibil la Răscumpărătorul nostru a trecut în riturile sacramentale” ale Bisericii (cf. Sf. Leon cel Mare, papă). Cristos continuă să fie prezent în Biserică prin Cuvântul şi prin Pâinea vieţii pe care le celebrăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

1. Asemenea apostolilor împreună cu Maria, mama lui Isus
Adunaţi astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, suntem asemenea apostolilor care împreună cu Fecioara Maria stăteau în încăperea de sus din Ierusalim, aşteptând împlinirea promisiunii lui Isus. Stăruind în rugăciune, discipolii îşi amintesc că la ultima cină, înainte de a trece din această lume la Tatăl, Isus i-a încurajat ca pe adevăraţi prieteni de suflet: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine. În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe… Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,1-2). „Nu vă voi lăsa orfani”, căci „eu mă duc şi vin iar la voi şi inima voastră se va bucura” (cf. In 14,18: versetul la Evanghelie). „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile (cf. Fap 1,5). În ajunul pătimirii sale, Isus se roagă pentru ca prietenii săi să fie păziţi în bunătatea Tatălui. Cât timp era cu ei, Isus i-a păzit în numele Tatălui. În felul acesta bucuria lor putea fi deplină.

2. Rugăciunea Paştelui Domnului
În marea rugăciune către Tatăl, Isus cere să poată duce la bun sfârşit lucrarea de unire a tuturor ucenicilor care cred în numele său şi participă la una şi aceeaşi realitate care este Euharistia, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Isus se roagă anticipat ca Tatăl să-i păstreze în numele său, să-i păzească pe discipolii săi de cel rău care îi asaltează cât timp sunt în lume. Se roagă ca să-i sfinţească în adevărul pentru care el se va oferi în timpul pătimirii. Se roagă ca şi discipolii săi să fi consacraţi cu Duhul Sfânt. E rugăciunea Paştelui Domnului, a trecerii din această lume la Tatăl, de la viaţa pământească la moartea pe cruce şi la învierea glorioasă. O putem înţelege şi ca rugăciunea lui Isus înălţat la cer. Stând la dreapta Tatălui Isus îi prezintă rănile pătimirii ca trofee ale biruinţei şi mijloceşte pentru noi ca preot şi victimă. Să aprofundăm textul Evanghelia zilei.

3. Rugăciunea lui Isus pentru discipolii din toate timpurile
Evanghelia duminicii propune un fragment din marea rugăciune sacerdotală pe care Isus o adresează Tatălui în momentul luării de rămas bun de la discipolii săi (cf. In 17,11-19). După ce s-a rugat pentru sine, Isus se roagă pentru micul grup de discipoli care erau alături de el. Însă, mai înainte de a formula cererile, Isus îi prezintă Tatălui: „Părinte sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi i-ai dat”. Isus consideră discipolii ca un dar al Tatălui. Mai înainte aparţineau lumii, dar Tatăl i-a separat de lume, căci Isus i-a ales din lume. Totuşi ei trebuie să rămână în lume, într-o lume care îi va urî pentru că acum ei îi aparţin lui Isus. Curând vor fi lipsiţi de asistenţa vizibilă a lui Isus, pentru că merge la Tatăl. Aceasta este situaţia care îl face pe Isus să se roage pentru ei şi nu pentru lumea potrivnică. Sunt şi alte motive care determină rugăciunea lui Isus pentru discipoli. Ei au recunoscut şi au crezut că Isus din Nazaret este într-adevăr acela care a ieşit de la Dumnezeu şi a fost trimis de Dumnezeu. Isus constată aceasta şi zice: „Eu am fost preamărit şi sunt preamărit în ei” (In 17,10). Discipolii, primindu-l şi revelându-l pe Isus prin mărturia lor, pătrund tot mai adânc în taina lui şi îl preamăresc în mijlocul lumii. Iar Isus îi vede dinainte şi se roagă pentru discipoli cerând de la Tatăl trei lucruri.

4. Păzeşte-i: Părinte sfânt, păstrează-i ca să fie una!
„Părinte sfânt, păstrează-i în credinţă faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău, pe cei pe care mi i-ai dat; am vegheat asupra lor şi nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă vin la tine şi acestea le spun în lume, ca bucuria mea în ei să fie deplină” (In 17,11-13). Situaţia discipolilor este mereu aceeaşi. Isus se pregăteşte de plecare, pentru despărţirea fizică, materială, de grupul discipolilor. Ştie că această separare va cauza dispersarea lor momentană, deşi nu va fi o adevărată ruptură de Învăţătorul lor. Lucrul acesta nu se petrecuse niciodată înainte. Mulţi dintre cei care se declarau discipoli ai săi, plecaseră din cauza cuvântului greu şi de neînţeles despre pâinea coborâtă din cer. Însă, aceştia care au fost cu el de la început, nu l-au părăsit niciodată. Isus a avut grijă de ei şi i-a menţinut uniţi cu el, făcându-le cunoscut pe Tatăl şi pregătindu-i să înfrunte ura din partea lumii. Şi într-adevăr, „nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării”. Este astfel menţionat Iuda, definit aici ca „fiul pierzării”. Expresia este dură, dar Isus a făcut tot posibilul pentru a-l întoarce la bine, i-a dat chiar „pâinea sa”. Dar Iuda a preferat să-i fie duşman, lăsându-se stăpânit de Satana (cf. In 13,1-31), mergând pe calea pierzării. S-a pierdut total? Cine poate afirma asta în mod categoric?  Cert este faptul că trădarea lui Isus de către Iuda fusese prevăzută şi consemnată în Scriptură (cf. In 13,18). Revenind la cei unsprezece, Tatăl îi dăduse pe toţi lui Isus iar acum Isus îi încredinţează Tatălui. Spune: „Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi”. Isus cere mai mult decât o simplă unire afectivă. Isus cere „ca ei să fie una ca şi noi”. Cere să se realizeze în mod desăvârşit acea comuniune de viaţă despre care le vorbise discipolilor: „Eu în Tatăl şi voi în mine şi eu în voi” (In 15,20). Aceasta este condiţia indispensabilă pentru ca discipolii să fie adevărata comunitate a lui Isus. Dar Isus priveşte dincolo de evenimentele materiale; Isus contemplă toate şi se bucură în timp ce se roagă Tatălui. Discipolii îl aud spunând: „Aceste lucruri le spun cât sunt încă în lume pentru ca să aibă în ei plinătatea bucuriei mele”. Nu numai că le-a vorbit despre bucurie, când i-a văzut trişti, dar a cerut-o pentru ei în rugăciune. Într-adevăr Isus a făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe discipoli să învingă tristeţea şi continuă să o facă pentru discipolii din toate timpurile.

5. Apără-i: Părinte, te rog să-i aperi de cel rău!
Isus acum îi spune Tatălui: „Eu le-am dat cuvântul tău şi lumea a început să-i urască, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume”. Discipolii sunt cei care au fost aleşi din lume iar ei au primit cuvântul dat lor de Isus care acum îi încredinţează Tatălui: „Păzeşte-i!... Apără-i!” Aşa cum Isus prin cuvântul său a trezit împotriva sa ura lumi, „deoarece mărturisea că faptele ei erau rele” (In 7,7), la fel cei care au primit cuvântul lui Isus şi care vor fi trimişi în lume, vor atrage asupra lor aceeaşi ură. Pericolul în care se găsesc este mare pentru că mare este slăbiciunea umană şi ademenitoare sunt tentaţiile din partea lumii. Ca om, Isus este acum liber de orice ispită pentru că merge la Tatăl. Nu tot aşa sunt discipolii care trebuie să rămână în lume pentru a continua lucrarea Învăţătorului. De aceea, Isus nu-i cere Tatălui să-i scoată din lume, ci imploră: „Părinte, te rog să-i aperi de rău”, sau  mai bine zis „de cel rău”, ca în invocaţia din rugăciunea „Tatăl nostru”. Apără-i din principele acestei lumi. A fi apăraţi de cel rău cuprinde totul: a fi păziţi, apăraţi, feriţi de orice formă de rău care la urma urmei îşi are originea în cel rău. Cei pe care Dumnezeu i-a separat de lume sunt asimilaţi lui Isus. Sunt într-adevăr fii întru Fiul şi la fel ca Fiul sunt dăruiţi total, consacraţi să împlinească în lume lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului. A treia cerere vine de la sine.

6. Sfinţeşte-i:  Părinte sfânt, consacră-i în adevăr!
„Consfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa îi trimit şi eu pe ei în lume. Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,17-19). Isus este „acela pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10,36). Acum Isus îi cere Tatălui, şi prin intermediul său, să facă acelaşi lucru pentru discipolii săi. Cel care fusese numit „Părinte sfânt”, acum este chemat să „sfinţească”, adică să-i purifice, să-i separe de lume, să-i separe de tot ceea ce este rău. Această purificare s-a realizat prin cuvântul Tatălui pe care Fiul l-a comunicat discipolilor şi ei l-au primit. Isus îl roagă pe Tatăl să continue lucrarea sa de sfinţire cu ajutorul cuvântului care este „adevăr”. Primind cuvântul Tatălui transmis de Isus suntem plasaţi în adevăr ca într-o atmosferă nouă pe care lumea nu o poate avea. În această atmosferă, discipolii sub acţiunea Duhului Sfânt pot pătrunde cuvântul Tatălui primit de la Isus. Prin Duhul Sfânt discipolii ajung la plinătatea revelaţiei, la tot ceea ce Isus este şi a făcut, când le-a vorbit despre Tatăl şi despre planul său de mântuire. Pentru ce toate acestea? Pentru misiune. Discipolii sunt oameni care aparţin total lui Dumnezeu care în Isus i-a ales pentru o misiune. Vor primi această misiune atunci când Isus le va comunica pe Duhul Sfânt. Acum Isus poartă la termen lucrarea sa: trebuie să-i iubească până la sfârşit pe ai săi care sunt în lume. Dăruirea de sine nu este descrisă ca o dăruire a vieţii, ci ca o consacrare: „Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr”. Aşa cum victima pe altarul de jertfă era dăruită total şi consacrată lui Dumnezeu, la fel vrea să fie Isus pentru discipolii săi. Vrea o consfinţire desăvârşită pentru ca într-adevăr şi discipolii să fie consacraţi. Pentru ca mărturia lor să fie adevărată, discipolii trebuie, asemenea lui Isus, să se consacre pentru alţii, să se dăruiască până la capăt. Numai atunci vor fi realmente consacraţi.

7. Rugăciune testamentară pentru unitatea în credinţă
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: "Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi!” (In 17,11) Unul din lucrurile pe care Isus le cere cu mai mare insistenţă este unitatea celor care cred în El. Şi nu există, în tot anul, un moment mai potrivit decât această duminică ce cade în timpul zilelor (novenei) de pregătire la sărbătoarea Rusaliilor pentru a reflecta asupra acestei teme. La Rusalii, de fapt, a fost inaugurată atât universalitatea, cât şi unitatea Bisericii.. Asta vrea să însemne faptul că popoare diferite vorbesc şi înţeleg aceeaşi limbă. Rugăciunea lui Isus către Tatăl „ca ei să fie una ca şi noi”, a devenit pe bundă dreptate moto-ul mişcării ecumenice. Însă unitatea pentru care Isus se roagă nu este numai unitatea între diferitele Biserici creştine. Este vorba de orice unitate, de la cea mai mică la cea mai amplă: unitatea între persoanele, în sânul familiei, între membrii aceleiaşi comunităţi. De la această unitate „zilnică” trebuie să se plece pentru a ajunge apoi să putem vorbi şi despre unitatea între toţi creştinii. Nevoia de unitate este ca foame de plinătate a fiinţei umane. Suntem făcuţi pentru unitate, pentru că suntem făcuţi pentru fericire. Toţi vrem unitate, dar, din păcate, vrem ca ea să se realizeze după cum o vrea fiecare. Doar unitatea Duhului conduce treptat de la divergenţa punctelor de vedere la convergenţa lor. În privinţa unităţii creştinilor, sunt unii care se întreabă: pentru ce creştinii vor să se unească? Nu pot rămâne aşa cum sunt respectându-se reciproc, într-un pluralism sănătos şi într-o competiţie rodnică? Răspunsul este acesta: motivul principal nu este unul de ordin „politic”, în sensul că „unirea face forţa”: dorinţa de a fi mulţi şi tari. Motivul principal este faptul că Isus Cristos înainte de a muri s-a rugat pentru unitate. Unitatea este testamentul său şi dorinţa sa fierbinte. Puţin înainte de rugăciunea sacerdotală, Isus pune în lumină raţiunea teologică profundă şi scopul pentru care discipolii (creştinii) trebuie să fie una: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Dar, „Slavă Domnului!” Este aproape de necrezut drumul care s-a făcut în ultimele 4-5 decenii. A nu vedea rodul lucrării Duhului Sfânt, ar fi împotriva adevărului şi o ingratitudine crasă faţă de Dumnezeu.

8. Rugăciunea Bisericii
Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 mai 2021)

14 mai 2021, 13:47