Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (B): Prin cruce la slava învierii

(Vatican News - 28 februarie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Evanghelia celei de-a doua duminici a Postului Mare ne conduce pe muntele schimbării la faţă a lui Isus pentru a contempla anticipat cu ochii credinţei misterul gloriei sale. Transfigurarea lui Isus este modelată după manifestările lui Dumnezeu consemnate în Vechiul Testament. În ea sunt prezente elementele manifestărilor divine numite teofanii: muntele, glasul, norul, strălucirea, personaje cereşti care reprezintă legea şi profeţii de demult. Anul acesta ne este propusă versiunea evanghelistului Marcu. În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei. Sunt aceiaşi apostoli care au fost de faţă la reîntoarcerea la viaţă a fiicei lui Iair. Ei vor fi martori şi la agonia lui Isus în grădina Ghetsemani. Acum pe Tabor lui Isus i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!" De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: "Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!" Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă "a învia din morţi" (Mc 9,2-10: Evanghelia zilei).

1. Prin cruce la slava învierii

La schimbarea la faţă Isus îşi arată gloria sa în prezenţa mai multor martori şi face să strălucească acel trup, care este comun tutu­ror oamenilor, de atâta strălucire, încât faţa sa devine strălucitoare ca soarele şi hainele sale egalează albul zăpezii. Subliniem câteva învăţăminte ale acestui eveniment extraordinar. „Fără îndoială, această schimbare la faţă voia, mai ales, să îndepărteze din sufletul ucenicilor scandalul crucii, pentru ca umilirea pătimirii, acceptată în mod voluntar, să nu zdruncine credinţa lor, din moment ce le era revelată măreţia sublimă a demnităţii ascunse a lui Cristos. Însă, conform unui plan nu mai puţin providenţial, evenimentul de pe Tabor dădea un fundament solid speranţei sfintei Biserici, pentru ca tot trupul lui Cristos să-şi dea seama de ce transfigurare va avea parte şi pentru ca şi mădularele să spere participarea la acea glorie, care a strălucit în cap” (cf. Sf. Leon cel Mare, papă, Pred. 51, 3-4.8: PL 54, 310-311.313). Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Biserica a înţeles schimbarea la faţă a lui Isus ca o manifestare anticipată a glorificării pascale: „Isus Cristos, după ce le-a prevestit discipolilor moartea sa, le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa Liturghiei duminicale).

2. Misterul pascal: patima, moartea şi învierea lui Isus

Încă de la începuturile ei, tradiţia creştină a interpretat patima, moartea şi învierea lui Isus în lumina textelor din Vechiul Testament. Astfel povestirea din cartea Genezei despre jertfirea lui Isaac de către patriarhul Abraham (cf. Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18: prima lectură) a fost interpretată ca o pagină referitoare la jertfa crucii lui Cristos care este încununat cu slava învierii. O primă sinteză o face apostolul Paul: „Dumnezeu nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi” (Rom 8,32). Apostolul Paul, după ce a subliniat oferirea Fiului de către Tatăl, conclude cu adevărata cheie de interpretare a morţii lui Cristos, adică învierea sa: „Cristos Isus care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” Rom 8,34). În această lumină trebuie să înţelegem Evanghelia despre schimbarea lui Isus la faţă. Dumnezeu Tatăl confirmă calea de mântuire anunţată de Isus şi ne cere să-l ascultăm. „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (cf. Mc 9,2-10: Evanghelia zilei). Numai prin cruce se ajunge la proclamarea credinţei pascale. Proclamaţia de pe muntele Tabor este paralelă cu mărturisirea centurionului roman făcută la picioarele crucii pe muntele Calvar. Când centurionul, care stătea în faţa lui Isus, a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: "Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15,39).

3. Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine!

În timpul sfânt al Postului Mare privim încrezători la crucea Domnului cu dorinţa profundă a psalmistului biblic: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău” (cf. Ps 26/27,8-9: Ant. la intrare). Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească pare că se spulberă. Încrederea noastră se întemeiază pe faptul că Isus Cristos este acum la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi ca mare preot. Şi, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ar putea fi împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom 8,31-34: lectura a doua). „El poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evr 9,25). „Aşadar, să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evr 4,16). „Iată, acum este momentul potrivit, iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,20).

4. Abraham, icoana omului credincios

Aici am putea încheia omilia duminicală. Însă Postul Mare este timpul ascultării mai asidue a cuvântului lui Dumnezeu pentru a creşte în cunoaşterea misterului lui Cristos şi a-l mărturisi printr-o conduită demnă a vieţii. Lecturile liturgice ne alimentează credinţa cu exemple luate din istoria biblică. Am arătat deja că  tradiţia creştină a văzut în mod clar legătura strânsă dintre jertfa lui Isus pe cruce şi jertfa lui Isaac. Dumnezeu l-a cruţat pe fiul lui Abraham, dar nu l-a cruţat pe Fiul său. În toată tradiţia biblică Abraham, slujitorul lui Dumnezeu (Gen 26,25), este figura credinciosului adevărat şi părintele nostru în credinţă. Cea mai mare încercare la care Abraham a fost supus, este acceptarea poruncii de a-l jertfi pe Isaac, speranţa bătrâneţilor sale. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să i-l sacrifice pe singurul său fiu. Această poruncă teribilă este agravată de faptul că patriarhul fiind deja înaintat în vârstă nu putea spera să aibă alţi moştenitori. Deci nu înţelegea, cum Dumnezeu îşi poate menţine promisiunea de a-i da mulţi urmaşi. Cu toate acestea, Abraham ascultă prompt de porunca primită şi este gata să-l jertfească pe micul Isaac. Dumnezeu însă l-a oprit: „Să nu-ţi ridici mâna asupra tânărului şi să nu-i faci niciun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine!” (Gen 22,12).

5. Dumnezeu reînnoieşte promisiunea făcută lui Abraham

După încercarea supremă, Dumnezeu premiază credinţa lui Abraham şi îi reînnoieşte promisiunea cu jurământ: Îngerul Domnului l-a chemat din cer a doua oară pe Abraham şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul fiul tău, te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi descendenţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi descendenţa ta va stăpâni cetăţile duşmanilor săi. Prin descendenţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu” (Gen 22,15-18). Ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac, singurul fiu, constituie centrul povestirii despre patriarhul Abraham. Ea dezvăluie totodată miezul credinţei poporului lui Dumnezeu şi a oricărui credincios adevărat. Experienţa lui Abraham pregăteşte în profunzime „scandalul crucii” lui Isus. Crucea apare ca semnul părăsirii absolute de către Dumnezeu, dar în lumina învierii lui Isus din morţi ea este semnul fidelităţii şi iubirii sale. Perspectiva deschisă de istoria lui Abraham este reluată şi aprofundată de pericopa evanghelică despre schimbarea lui Isus la faţă pe muntele Tabor.

6. Transfigurarea lui Isus şi gloria crucii

Biserica celebrează evenimentul luminos al transfigurării la 6 august, dar şi în a doua duminică a Postului Mare ca pregătire la sărbătoarea Paştelui. Evenimentul schimbării la faţă a avut loc, după ce Petru mărturisise că Isus este Cristos, adică Mesia. În drum spre Ierusalim, Isus începuse să înveţe că Fiul omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, să fie ucis şi a treia zi să învie (cf. Mc 8,31). Pentru ucenici această idee era greu de înţeles, inacceptabilă şi de neconceput. Ei resping ideea despre un Mesia maltratat. Răspunsul ferm în care Isus nu ezită să-l numească pe Petru „Satana”, crease o adevărată criză în comunitatea celor Doisprezece. Nu puteau accepta ideea că Mesia trebuie să sufere multe. Apoi, presimţeau că asta îi priveşte personal pe fiecare. Ucenicul merge în urma învăţătorului şi condiţiile urmării erau clare (cf. Mc 8,34-38). Au înţeles că Isus este Mesia (Cristos) şi s-au convins că drumul său duce la cruce, dar nu reuşesc să înţeleagă faptul că în cruce se ascunde gloria. De aceea, au nevoie de o garanţie, de o experienţă chiar numai de câteva clipe şi provizorie în care vălul să fie ridicat. Şi Isus îi pregăteşte. Timp de câteva clipe Isus le arată la trei dintre apostoli ceea ce în el rămânea, de obicei, ascuns: dumnezeirea, strălucirea gloriei şi comuniunea cu Tatăl ceresc.

7. Evenimentul de pe Tabor anticipă Paştele

Transfigurarea lui Isus este menită să dezvăluie ucenicilor derutaţi sensul profund şi ascuns al crucii. Misterul transfigurării imprimă în mintea ucenicilor o imagine a lui Isus, glorioasă şi măreaţă, în stare să arate că în sărăcie, în suferinţă, în pătimire Dumnezeu înfăptuieşte planul său de mântuire, chiar dacă omeneşte apare imposibil. Aceasta este semnificaţia transfigurării pe drumul de credinţă al ucenicului. Trei dintre ucenici au contemplat, pentru o clipă, gloria Fiului lui Dumnezeu. Evenimentul de pe muntele Tabor anticipă Paştele şi îi face pe ucenici să înţeleagă că drumul lui Dumnezeu nu este unul închis, că moartea nu este ultimul cuvânt. Acum Biserica propune şi generaţiei noastre episodul transfigurării lui Isus, vrând să ne spună: îl veţi vedea pe Mântuitorul răstignit, veţi trăi o groază de nedescris văzându-l însângerat, suferind în agonie, strivit de duşmani. Ca să nu vă scandalizaţi, ca să nu-l trădaţi şi să nu-l părăsiţi în ceasul acela mare şi amar, priviţi acum cu atenţie misterul transfigurării lui Isus pe Tabor, înţelegeţi cine este cel plin de strălucire şi ce poate face: Ascultaţi de el!

8. Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!

Cei trei apostoli stăteau fericiţi înaintea lui Isus care se revelează în strălucirea dumnezeirii. Apostolul Petru chiar voia să prelungească la infinit acea viziune neaşteptată. Dorind să facă trei colibe (Mc 9,5), dovedeşte însă că nu a înţeles evenimentul. Credea că este începutul unei situaţii definitive. Nu era însă ţinta finală, ci doar o anticipare a ei de scurtă durată. Lumina se stinge, dispar Moise şi Ilie şi rămâne Isus singur, un om îndreptat spre umbrele patimii şi morţii: „A venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei (Mc 9,7-8). Reperele credinţei nu se găsesc în minune. Singurul miracol ce ne-a fost dat este cel al cuvântului lui Dumnezeu. Slava luminoasă care apare pe munte este garanţia prezenţei şi aprobării lui Dumnezeu, dar la sfârşit rămâne Isus singur, în forma sa umană şi de toate zilele. Ucenicii trebuie să aleagă. Binele nu stă în a rămâne pe munte departe de lume, dar în a trăi în istoria oamenilor cu stilul ales de Dumnezeu. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente luminoase, de bucurie, în mijlocul ostenelilor vieţii. Este important a le primi şi trăi, fără a uita că sunt trecătoare şi provizorii. Pentru ucenic viaţa de credinţă continuă să fie un drum al crucii. Experienţele luminoase, puţine şi de scurtă durată, îi sunt oferite doar ca o pregustare. Dar asta este îndeajuns. Pentru a cunoaşte mai mult, trebuie să ascultăm de „Fiul iubit” (Mc 9,7), iar ucenicul este prin definiţie unul care ascultă şi învaţă. El nu pretinde să fie original, ci slujitor al adevărului în poziţie de ascultare. Ascultarea înseamnă primirea şi împlinirea cuvântului, înseamnă convertire şi speranţă. Cere nu doar inteligenţă pentru a pricepe, dar şi curajul de a se decide. Ceea ce ascultăm este de fapt un cuvânt care ne implică şi ne dezrădăcinează din patria propriului egoism şi ne strămută încă de acum împreună cu Fiul în împărăţia Tatălui.

9. Transfigurarea, candelă ce străluceşte în loc întunecos

„Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Este impresionat acest glas venit din nor în care freamătă tot cerul. Cei trei apostoli, surprinşi de faptul că întreaga creaţie participă la eveniment, au fost cuprinşi de frică. Cad la pământ şi îşi ascund faţa fără să îndrăznească să-şi oprească ochii pe viziune. Dintr-o dată simt că cineva îi atinge. Este Isus, revenit la înfăţişarea obişnuită de totdeauna. Privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Învăţătorul le-a poruncit: „Să coborâm, de acum, dar să nu spuneţi nimic din ceea ce aţi văzut, până în ziua în care Fiul Omului va fi înviat din morţi”. Erau cuvinte de neînţeles atunci pentru cei trei care însă nu aveau să uite niciodată acea scenă extraordinară. N-au povestit nimănui decât după învierea lui Isus. Sfântul Petru, mult mai târziu, poate după treizeci de ani, evocă evenimentul transfigurării lui Isus ca unul „din spectacolele măreţiei lui”. În cea de-a doua sa Scrisoare redactată probabil la Roma spune: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la un candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,16-19).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 26 februarie 2021)