Căutare

Vatican News
Epifania Domnului: considerații omiletice Epifania Domnului: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Epifania Domnului. Cu magii de la Răsărit

Suntem călăuziţi să ne închinăm lui Cristos de adevărul care străluceşte în Evanghelie, ca de steaua cerului; şi noi recunoscându-l şi lăudându-l pe Cristos, regele şi preotul nostru mort pentru noi, îl putem cinsti cu aur, tămâie şi smirnă. Rămâne să-l mărturisim, pornind în viaţă pe o altă cale, întorcându-ne pe un drum diferit de cel pe care am venit.

(Vatican News - 5 ianuarie 2021) E Sărbătoare. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”. „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (cf. Ps 71/72,11: din psalmul responsorial). „Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Domnului” (cf. Mt 2,2: aclamaţie la Evanghelie). Epifania Domnului este sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul.

1. Trei „epifanii”

Este numită „Epifanie”, cuvânt care în limba greacă înseamnă „manifestare”. Este vorba de manifestarea lui Isus către lumea păgână în gestul închinării magilor sosiţi la Betleem călăuziţi de o stea, către iudei la botezul său în râul Iordan şi către ucenicii săi la minunea săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Aceste trei manifestări sunt sărbătorite succesiv în tradiţia Bisericii Romei: astăzi, sosirea şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul Domnului în râul Iordan când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a de peste an din ciclul liturgic trienal C, primul semn minunat săvârşit de Isus, adică prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii când „şi-a arătat slava sa, iar ucenicii lui au crezut în el” (In 2, 11). Un vechi antifon propus şi astăzi la Liturghia Orelor unifică aceste trei evenimente în jurul temei nunţii dintre Cristos şi Biserică: „Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifonul de la Laude).

2. Epifanie şi Bobotează

Se poate spune că Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu. „Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus” (Ef 3,2-3a.5-6: lectura a doua). Dacă în tradiţia Bisericii Romei la Epifanie se celebrează sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii Epifaniei este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”

 

3. Chemarea neamurilor la credinţa în Cristos

Aşadar, astăzi celebrăm universalitatea Bisericii, chemarea neamurilor la credinţă şi unitatea profundă dintre poporul lui Israel şi Biserică. Steaua apărută magilor era o „limbă minunată a cerului” care povesteşte slava lui Dumnezeu, căci „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale” (cf. Ps 18/19,2). Dumnezeu vorbeşte şi prin elementele naturii. Rolul acelei stele a fost luat, ulterior, de Evanghelia care continuă şi astăzi să cheme la Cristos oamenii de pe tot pământul. Ea a fost steaua care ne-a condus la Cristos pe noi cei proveniţi din lumea păgână. Să urmărim acum îndeaproape povestirea evanghelistului Matei despre venirea magilor la Betleem, pentru a descoperi în ea indicaţii practice pentru viaţa noastră. Este destul de evident că în această povestire elementul istoric se amestecă cu cel teologic şi simbolic. Evanghelistul nu vrea să relateze doar „fapte”, ci şi să ne indice lucruri „de făcut”, să prezinte modele de urmat sau de evitat de către cei care citesc şi ascultă. La fel ca toată Biblia, şi această pagină a fost scrisă „pentru învăţătura noastră”.

4. Trei reacţii la naşterea lui Isus: atitudinea lui Iord

Din povestire se desprind în mod clar trei reacţii diferite la vestirea naşterii lui Isus: cea magilor, cea a regelui Irod şi cea a preoţilor. Începem cu exemplele negative de care să fugim. Înainte de toate avem atitudinea lui Irod. Acesta, îndată ce a aflat ştirea, „se tulbură”, convoacă o adunare a preoţilor şi cărturarilor dar nu pentru a cunoaşte adevărul, ci ca să pună la cale o cursă. Intenţia lui se manifestă clar în recomandarea finală făcută magilor, de a merge şi apoi de a se întoarce să-l informeze. Planul sau era acela de a-i transforma pe acei magi din mesageri în spioni. Irod reprezintă persoana care deja a decis ce vrea să facă. Între voinţa lui Dumnezeu şi cea personală, el a ales-o clar pe a sa. Nu trebuie să ne gândim neapărat că nutrea ură faţă de Dumnezeu sau altele de acest gen. El nu vede decât avantajul personal şi este decis să curme tot ce ar ameninţa interesele sale. Este mânat de ceea ce sf. Augustin numeşte „iubirea de sine care la nevoie poate ajunge la dispreţuirea lui Dumnezeu”. Poate se gândea chiar că îşi face datoria, apărând regalitatea, dinastia sa, binele naţiunii. Chiar şi uciderea pruncilor nevinovaţi putea să-i pară, la fel ca atâtor dictatori din istoria lumii, o măsură cerută de binele public şi justificată sub aspect moral. Din acest punct de vedere, şi astăzi lumea este plină de „Irozi”. Pentru ei nu există „epifanie”, manifestare a lui Dumnezeu, care să-i oprească. Sunt „orbiţi”, nu văd pentru că nu vor să vadă. Doar o minune a harului (şi din fericire există astfel de minuni) poate sparge această armură de egoism. Fireşte, nu aceasta e situaţia care îi interesează pe cei care se duc la biserică şi ascultă Evanghelia.

 

5. Reacţia arhiereilor şi a cărturarilor

Trecem de aceea la atitudinea preoţilor şi a învăţătorilor. Consultaţi de Irod şi de magi pentru a şti unde trebuia să se nască Mesia, arhiereii şi cărturarii au răspuns fără ezitare. Citează din scrierile profeţilor: „La Betleem, în Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul: «Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»” (Mt 2,5-6). Ei ştiu unde s-a născut Mesia, căci pot spune şi altora, da nu se mişcă. Nu pornesc în grabă la Betleem, cum ne-am fi aşteptat de la nişte persoane care nu aşteptau altceva decât venirea lui Mesia. Însă, nici gând. Rămân în comozi şi nestingheriţi în casele lor, în cetatea Ierusalim. Se comportă ca indicatoarele stradale: arată altora direcţia dar nu se mişcă un deget.  Şi această atitudine este difuză şi între noi. Ştim bine ce comportă urmarea lui Isus, „a merge după el”. La nevoie putem explica asta şi altora, dar ne lipseşte curajul şi voinţa de a pune în practică în totalitate ceea ce ştim. Pericolul nu-i paşte doar pe preoţi şi persoanele consacrate Dacă fiecare botezat este „un martor al lui Cristos”, atunci atitudinea arhiereilor şi a cărturarilor trebuie să ne facă pe toţi să reflectăm. Ei ştiau că Isus se află la Betleem, „cel mai mic dintre locurile de seamă din Iudeea”. Noi ştim că Isus se află acum între şi în cei săraci, suferinzi, neajutoraţi.

6. Exemplul magilor de la Răsărit

Ajungem astfel la protagoniştii acestei sărbători, magii de la Răsărit. Ei ne dau lecţii nu prin cuvinte, dar prin fapte, nu cu ceea ce spun, dar cu ceea ce fac. Dumnezeu, aşa cum obişnuieşte, li s-a revelat în cadrul experienţei lor de viaţă, folosind mijloacele de care dispuneau. În cazul lor, este obişnuinţa de a scruta cerul. Ei nu au zăbovit o clipă, dar au pornit la drum; au lăsat siguranţa care vine din propriul ambient, trăind între cunoscuţi care îi respectă. Spun în mod simplu, ca şi cum nu ar fi făcut nimic extraordinar: „Am văzut steaua lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui”. Am văzut şi am venit. Aici stă marea lecţie a acestor anonimi „predicatori” biblici. Au acţionat imediat fără zăbavă. Dacă ar fi stat să evalueze una după alta primejdiile şi necunoscutele pe care le comportă călătoria, ar fi pierdut elanul iniţial în discuţii sterile. Au acţionat imediat şi acesta este secretul când vine o inspiraţie. Sunt „cei dintâi fii ai lui Abraham în credinţă”, căci şi Abraham a pornit la drum „fără să ştie unde mergea” (Evr 11,8), bazându-se doar pe cuvântul lui Dumnezeu care îl chema să iasă din ţinutul său.

 

7. Am venit să ne închinăm lui

Magii se duc în căutarea regelui nou născut pentru a i se închina. Cuvântul „închinare” trebuia să aibă o profundă semnificaţie teologică în mintea evanghelistului. La fel şi pentru noi în contextul sărbătorilor Naşterii Domnului când auzim din nou că magii, „intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui”.  Şi aceşti magi din Răsărit cunoşteau bine ce înseamnă „a se închina”, căci practica „proskùnesis – închinarea” se născuse între ei, la curţile orientale. Însemna să-i atribuie cinstea cea mai mare posibilă, însemna să-i recunoască suveranitatea absolută. Gestul era rezervat exclusiv autorităţii absolute. Este prima dată în Noul Testament, când acest verb este folosit pentru Cristos ca recunoaştere implicită a dumnezeirii sale. Magii n-au pornit la drum deci din curiozitate, din spirit de aventură, dar dintr-un autentic spirit de evlavie. De fapt, ei nu caută înmulţirea cunoştinţelor, ci vor să-şi manifeste devoţiunea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Şi astăzi adoraţia, închinarea este omagiul rezervat doar lui Dumnezeu. Noi o cinstim pe Maica Domnului dar nu o adorăm. Adoraţia este o cinstire ce se poate da doar uneia dintre Persoanele divine. Închinarea este un simţământ religios pe care trebuie să-l redescoperim în toată consistenţa şi frumuseţea lui. Adoraţia, actul închinării este „simţământul făpturii” considerat a sta la baza întregii vieţi religioase. Mulţi folosesc acest cuvânt cu uşurătate şi dezinvoltură: „ador căţelul”, „ador să joc fotbal”, „ador programul X la televiziune” etc. Nu-i păcat, dar sensibilitate religioasă puţină, „da”.

8. Pe alt drum, s-au întors în ţara lor

Magii s-au închinat Pruncului Isus la Betleem, aflat pe genunchii Mamei. Astăzi ne putem închina lui Cristos prezent în Euharistie. Îl putem adora în duh şi adevăr în adâncul inimii. Ocaziile nu lipsesc. Una preţioasă ne vine de la magi care „înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum, s-au întors în ţara lor”. Fără a forţa textul, putem vedea în comportamentul lor un simbol. Odată ce l-am întâlnit pe Cristos, nu putem să ne întoarcem înapoi pe acelaşi drum. Schimbând drumul, se schimbă viaţa. Are loc o cotitură. Întâlnirea cu Cristos schimbă obiceiurile. Nu putem să ne întoarcem acasă pe drumul pe care am venit, exact cum eram când am venit la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Cuvântul lui Dumnezeu schimbă ceva înăuntrul nostru, ceva din  convingerile şi hotărârile noastre.

9. Căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui

În sărbătoarea Epifaniei cuvântul Domnului ne-a pus în faţă trei exemplare, reprezentând fiecare o alegere globală de viaţă: regele Irod, preoţii şi cărturarii, magii din Răsărit. Cu cine dintre aceştia voim să ne asemănăm. Despre magi se spune că văzând steaua pornind din nou drum, „au fost cuprinşi de mare bucurie”. Nimic asemănător nu se spune despre cei care au preferat să rămână liniştiţi acasă. La capătul drumului, al oricărei căutări sincere se află adorarea lui Dumnezeu. Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul Matei în finalul povestirii: Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11), şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă". „Si noi am fost călăuziţi să ne închinăm lui Cristos de adevărul care străluceşte în Evanghelie, ca de steaua cerului; şi noi recunoscându-l şi lăudându-l pe Cristos, regele şi preotul nostru, mort pentru noi, l-am cinstit ca şi cu aur, tămâie şi smirnă. Ne rămâne acum doar să-l mărturisim, pornind pe o altă cale, întorcându-ne pe un drum diferit de cel pe care am venit” (Sf. Augustin, Sermon 202,3,4).

10. Închinarea, pregustare a ospăţului veşnic

Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază. Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecoasă a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului: „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor mei… Pentru că tu eşti cu mine” (cf Ps 22/23).


(Radio Vatican – Anton  Lucaci, material omiletic de 5 ianuarie 2021)

06 ianuarie 2021, 12:18