Consideraţii omiletice la solemnitatea Naşterii Domnului: Mărire lui Dumnezeu şi pace oamenilor

(Vatican News – 24/25 decembrie 2020). E Naşterea Domnului. Retrăim an de an cu reînnoită uimire şi recunoştinţă momentul tainic şi solemn anunţat de proorocii de demult: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină… Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” (cf. Is 9,1-6: prima lectură la Liturghia de noapte). Spre Mesia lui Dumnezeu privesc cei care s-au stins de dorul lui şi sunt în aşteptare. Spre El privesc cei care trăiesc astăzi şi spre El vor privi cei care vor veni. El este soarele care alungă întunericul nopţii. Cristos vine şi aduce restaurarea întregului univers. Aduce reconcilierea şi pacea cântată de îngeri. Glasul cerului se uneşte cu cel al pământului într-un măreţ imn de mulţumire: „Binecuvântat este Domnul care vine să risipească umbrele de moarte şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii!... „Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor!” Pacea între oameni se naşte din mărirea pe care ei o dau lui Dumnezeu. Mărirea lui Dumnezeu este singura şi adevărata pace a oamenilor. În noaptea sfântă a Crăciunului, îngenunchind înaintea lui Dumnezeu făcut om între oameni, săvârşim actul cel mai direct, mai ziditor şi mai creativ al fraternităţii umane” (Léon-Joseph Suenens, cardinal belgian, + 1996 ). Dense şi ziditoare sunt rugăciunile slujbelor de Crăciun din care spicuim primele gânduri. Dumnezeu ne dă harul să dobândim noi puteri din celebrarea anuală a Naşterii Fiului său care se face pentru noi hrană şi băutură sufletească în taina mântuirii. Dumnezeu care în mod minunat ne-a creat după chipul său şi ne-a reînnoit şi răscumpărat în mod şi mai minunat, ne dă harul să putem împărtăşi viaţa divină a Fiului său, care astăzi a voit să ia firea noastră omenească. Plăcută să-ţi fie, Doamne, jertfa sărbătorii de astăzi, ca, prin acest minunat schimb de daruri, să îmbrăcăm chipul dumnezeiesc al aceluia în care este unită cu tine firea noastră omenească. Sărbătorind cu bucurie naşterea Mântuitorului, îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul, ca, printr-o viaţă sfântă, să ne învrednicim a fi părtaşi de gloria lui. În aceste consideraţii omiletice parcurgem pe larg lecturile Liturghiei de noapte şi în mod mai succint pe cele de la celelalte două slujbe de Crăciun: din  zori şi din timpul zilei.

1.  Să ne lăsăm luminaţi de Scripturile sacre

Potrivit unei străvechi tradiţii, pentru sărbătoarea Crăciunului sunt prevăzute trei Liturghii, numite respectiv „de noapte, din zori şi din timpul zilei”. În fiecare, prin lecturile care variază, este prezentat un aspect diferit al tainei Naşterii Domnului. Liturghia de noapte descrie faptul istoric al naşterii lui Isus şi împrejurările în care s-a petrecut. Liturghia din zori, cu păstorii care vin la Betleem ne arată care trebuie să fie răspunsul nostru la vestirea măreţei taine: să mergem fără zăbavă şi noi să ne închinăm Pruncului divin. Liturghia din timpul zilei, având în centru începutul Evangheliei după sf. Ioan, ne dezvăluie cine este în realitate cel care s-a născut: Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu existent înainte de facerea lumii.

2. O veste în noapte mereu minunată

Răsună în această noapte anunţul vechi şi mereu nou care, deşi auzit de atâtea ori, rămâne minunat: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor” (cf. Lc 2.1-14: Evanghelia liturghiei de noapte). Nu un salvator oarecare, căci pământul a avut atâţia salvatori care la sfârşit nu au fost în stare să se salveze nici pe ei înşişi, dar „un Mântuitor care este Cristos Domnul”. Aceasta este vestea minunată. Şi ştim cum s-a petrecut: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa”. Evanghelistul Luca vorbeşte de tot pământul şi de stăpânitorul său, Cezar. Se chema Octavian, dar Luca preferă termenul divin de „August”, pentru a sublinia contrastul cu titlurile rezervate lui Isus: „Domn, Cristos, Mântuitor”. Apare contrastul dintre stăpânitorul pământului şi Domnul cerului, dintre lumea păgână cu aberaţiile şi nedreptăţile ei şi lumea lui Dumnezeu cu pacea sa. Acum pe pământ comandă August care se face auzit printr-un decret. Face recensământul „întregului pământ”, mijloc indispensabil pentru a strânge tributurile de la supuşi. În Palestina fiecare evreu trebuia să le plătească şi inclusiv cele pentru templu. August face recensământul prin delegatul său Quirinus. La ştirea edictului imperial supuşii se pun în mişcare resemnaţi.

3. Maria l-a născut pe fiul ei

„Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa”. Şi Iosif este între aceştia. Nu este un zelot care se răzvrăteşte împotriva împăratului, nici un fariseu care plăteşte tributul murmurând. Iosif este unul care ştie să asculte şi să dea lui Cezar ceea ce este al lui Cezar şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Trăia la Nazaret, dar oraşul său de baştină era Betleem, cetatea lui David. Fiind Iosif din casa şi familia regelui David, Mesia se va naşte ca fiu al lui David. Iniţiativa aparţine lui Iosif, dar şi Mariei, logodnica lui, despre care se spune că era însărcinată. „Şi pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (cf. Lc 2,1-7). „L-a culcat în iesle”. Precizarea este importantă. Fiul lui Dumnezeu, intrând în lume, a ales să se nască în sărăcie. Împrejurarea este în contrast cu naşterea lui Ioan în mediul confortabil al unei case preoţeşti, înconjurat de bucuria vecinilor şi a rudelor (cf. Lc 1,14). Naşterea lui Isus apare ca un eveniment neluat în seamă de oameni, petrecut între necuvântătoare şi în totală solitudine. Dar cerul nu tace, îşi deschide soborul.

4. Vestea îngerului către păstori

Scenariul se schimbă. Povestitorul ne conduce în regiunea unde cândva tânărul David, viitorul rege. păzea turma. Cu o mie de ani mai târziu în acelaşi ţinut se aflau încă păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Era o meserie utilă pentru ei, dar şi pentru aducerea de jertfe la templu. Însă erau dispreţuiţi de către „drepţii” lui Israel deoarece un păstor nu avea posibilitatea să trăiască amănunţit legea Domnului pentru că nici nu o cunoştea. Cu toate acestea Dumnezeu i-a ales tocmai pe ei ca cei dintâi destinatari ai acelei veşti minunate. Un înger al Domnului s-a apropiat de păstori şi când ei l-au văzut, s-au simţit învăluiţi de lumina gloriei cereşti. Au perceput imediat prezenţa tangibilă a lui Dumnezeu. La fel ca profeţii şi văzătorii de demult, sau ca odinioară poporul în pustiu, „păstorii au fost cuprinşi de o mare spaimă”. Este vorba de acea frică sfântă pe care misterul lui Dumnezeu o inspiră muritorilor, dar care întotdeauna se dovedeşte salvatoare.

5. O mare bucurie pentru tot poporul

Cuvântul mesagerului calmează spiritele şi îi linişteşte pe păstori: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie” care va fi pentru tot poporul”. Îngerul lămureşte ceea ce doar o revelaţie poate să explice. Nici o minte omenească, fără o intervenţie divină, nu putea deduce că acel copil înfăşat şi culcat în iesle este Domnul. Fără revelaţia de sus este imposibilă credinţa, şi fără o revelaţie graduală care să atingă existenţa şi sentimentele omeneşti, este foarte dificil a înţelege şi a primi anunţul. Ei bine, îngerul le spune păstorilor că este purtător al unei veşti bune, al unei mari bucurii pentru ei şi care va fi apoi şi pentru tot poporul. Şi este încă astăzi pentru noi. Taina lui Isus nu putea fi anunţată mai bine decât aici, cu precizie şi dincolo de toate aşteptările: „astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul”. Aceste apelative se aseamănă mai degrabă cu cele din cartea Faptele Apostolilor scrisă după evenimentele pascale.

6. Pentru voi un Mântuitor, Cristos Domnul

 „Astăzi”, este momentul culminant ce împarte istoria. Timpul aşteptării s-a împlinit. Mântuitorul, odrasla promisă a lui David, s-a născut, şi s-a născut „astăzi”. Nu s-a născut la Ierusalim.  Adevărata cetate a lui David este Betleem, pentru că Dumnezeu se reîntoarce la izvoare ca să reia definitiv istoria mântuirii, potrivit promisiunii: „Tu, Beteleem Efrata, eşti mic ca să fii printre locurile lui Iuda; din tine va ieşi, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veşniciei” (Mih 5,1-2). Mântuirea nu vine din Ierusalim, oraşul care îi omoară pe profeţi (cf. Lc 13,34), ci din Betleem, căci numai acolo răsare vlăstarul din rădăcina lui Iese (cf. Is 11,1), tatăl regelui David. El este „pentru voi” un Mântuitor. Pentru prima dată răsună, aplicat lui Isus, acest titlu cu semnificaţie clar creştină. Titlul nu fusese atribuit încă lui Mesia cel promis, dar este proclamat acum în faţa împăraţilor romani care se considerau salvatori. Evanghelia anunţă că numai Isus este Mântuitorul, numai prin el „Dumnezeu salvează” (Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”). Celelalte două titluri, deşi importante, sunt o completare: Isus este Cristos Domnul. Nicio dificultate pentru apelativul Cristos sau Mesia (Unsul). Isus este din seminţia regelui David şi acest titlu i se cuvine. Folosirea apelativului „Domn” se explică prin faptul că textul a fost redactat şi citit după evenimentele pascale. David fusese păstor şi, chemat de la turmă, a fost uns rege. Isus din casa lui David este păstor şi Domn. Pentru noi creştinii nu există nici o dificultate: Isus, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,35) este dintotdeauna Domnul. Descendentul lui David este purtătorul definitiv al mântuirii. Dar cum putem să-l recunoaştem? Cum să-l găsim? Îngerul indică păstorilor un semn.

7. Acesta este semnul: un copil culcat în iesle

Solul ceresc le-a zis păstorilor: „veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”. Un semn mai umil nu se putea da pentru un eveniment de importanţă istorică. Dumnezeu are modurile sale de a se revela; întotdeauna surprinzătoare. În vechime s-a revelat prin semne prodigioase ce manifestau puterea sa, dar lumea nu s-a convertit. Acum caută simplitatea iar primii săi destinatari sunt cei umili. Ieslea, atât de semnificativă pentru păstori, Dumnezeu a ales-o ca semn al lucrării sale de mântuire şi este mai mult decât suficientă pentru a-i face pe păstori să creadă. Cu atât mai mult cu cât acum cerul s-a deschis cum nu s-a întâmplat niciodată. Îngerului i s-a alăturat o ceată de alte fiinţe cereşti. Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, care înalţă un imn de laudă lui Dumnezeu şi de urare pentru oameni: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” Acest imn de mărire răsună încă şi astăzi în adunările noastre. Este un ecou ce vine de departe, perpetuând intrarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Când Dumnezeu vine să salveze, darul său este pacea. Pacea este pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte. Când evanghelistul Luca redacta această pagină, nu putea să nu aibă în vedere propovăduirea Evangheliei în lume pentru a purta darul păcii tuturor oamenilor.

8. Lăsaţi-l să intre

Se povesteşte că într-o zi un cunoscut rabin, Rabbi Mendel, i-a surprins pe prietenii săi, când i-a întrebat pe neaşteptate: „Unde locuieşte Dumnezeu?” Prietenii au izbucnit în râs şi i-au zis: „Ce-ai păţit? Lumea toată nu este oare plină de gloria lui?” Rabinul le-a dat el însuşi răspunsul: „Dumnezeu locuieşte acolo unde i se permite să intre”. Vestea de bucurie adusă de îngeri răsună profund şi în această noapte de Crăciun. „Astăzi” s-a născut Mântuitorul, s-a născut „pentru noi”, a coborât din cer „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”. El intră acolo unde este primit: în inimile noastre, în casele noastre, în oraşele şi satele noastre. Bineînţeles, dacă-l lăsăm să intre. Cerul s-a unit cu pământul şi pentru cei săraci e timp de bucurie şi speranţă. Se adeveresc pentru ei cele anunţate de Domnul prin profetul care zice: „Le-ai înmulţit bucuria: se bucură înaintea ta cum se veselesc la seceriş şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii. Căci tu ai sfărâmat jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua celui care-l oprima” (Is 9,2-3: prima lectură. Liturghia de noapte). Cristos Domnul este viaţa noastră. El ne schimbă existenţa şi fiecare moment al vieţuirii noastre, pentru că preia preocupările, întristările, dorinţele şi speranţele noastre.

9. S-a dat pe sine pentru noi

După manifestarea lui Dumnezeu în Fiul întrupat suntem orientaţi spre o împlinire, spre desăvârşirea vieţii, şi vedem ivindu-se la orizont manifestarea glorioasă a lui Isus. „De fapt, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos. El s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune” (Tit 2,11-14: lectura a doua, Liturghia de noapte). Dăruieşte-ne, Doamne, nouă, celor care celebrăm cu evlavie plină de bucurie naşterea Fiului tău, harul să pătrundem cu credinţă deplină în adâncurile acestui mister şi să-l trăim cu o iubire tot mai desăvârşită.

10. Să mergem la Betleem şi să vedem

Dar să ne întoarcem la păstori. Evanghelia liturghiei din zori (Lc 2,15-20) este urmarea textului meditat la liturghia de noapte. În acel fragment, îngerii le-au vestit păstorilor: „Astăzi în cetatea lui David s-a născut pentru voi un Mântuitor care este Cristos Domnul” şi i-au îndemnat să meargă la Betleem. Evanghelia Liturghiei din zori ne spune că, după ce îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul!” Suntem între oameni simpli şi simplă este şi povestirea despre ei. Păstorii erau consideraţi atunci oameni de jos, păcătoşi publici, pentru că se zicea: „trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată cel dintâi vestea naşterii Mântuitorului. Ei sunt primii care merg în grabă să-i aducă omagiu. Îngerii n-au dispărut dar s-au îndepărtat de ei, cum s-a îndepărtat îngerul Gabriel de Maria la Nazaret. Aşa cum Maria, invitată de înger, s-a dus în grabă la ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,38), la fel păstorii s-au grăbit să meargă la Betleem să vadă ce le-a făcut cunoscut Domnul. După primirea vestei bune urmează ascultarea credinţei. Păstorii nu se duc să constate, dacă este adevărat, ceea ce au auzit. Ei vor să „vadă cuvântul care s-a făcut”, adică evenimentul. Cuvântul Domnului este întotdeauna un eveniment. Când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, ceva se întâmplă; aflăm sau găsim ceva. Găsim pe cineva, o persoană. Păstorii „au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Exact, aşezat într-o iesle. Cele spuse de înger sunt adevărate. Păstorii repetă asta între ei, unii altora, iar apoi povestesc evenimentul celor din Betleem.

11. Maria, modelul credinţei

Păstorii, „după ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori”. Însă mirarea nu este semn de credinţă. Se constată asta de multe ori la mulţimile din Evanghelie. Semnul credinţei este comportamentul Mariei. Şi ea i-a auzit pe păstori. Mesagerul lui Dumnezeu a vorbit despre Fiul său şi l-a proclamat „Cristos Domnul”. Maria adună aceste cuvinte şi le meditează în inima ei, căutând să le pătrundă înţelesul. Observă evanghelistul: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. Ea priveşte la pruncul înfăşat şi aşezat în iesle. Acea sărăcie şi micimea copilului unite cu cuvântul îngerului cer şi de la ea un act de credinţă. Încă de acum Maria este modelul celor care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl păzesc şi îl pun în practică. Se poate spune că Maria este la izvorul şi începutul Tradiţiei bisericeşti. Cât despre păstori, ei „s-au întors, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”. Asta facem şi noi, după ce am luat parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrată în biserică, în Betleemul nostru, nume care înseamnă „casa pâinii”.

12. Moştenitori ai vieţii veşnice

Plecarea, mersul păstorilor devine în Evanghelie şi în cartea Faptele Apostolilor modelul răspândirii Evangheliei la toate popoarele. De fapt, vestea cea bună este pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte (cf. Lc 2,14). Vestea bună care a răsunat în noaptea sfântă a ajuns şi pe meleagurile noastre. Şi nouă Dumnezeu ne arată milostivirea manifestată în naşterea şi în lucrarea răscumpărătoare a Fiului său Isus, căci „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare –, el ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru ca, justificaţi prin harul lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,4-7: lectura a doua, Liturghia din zori).

13. Suntem fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său

Aşadar „un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă şi domnia a fost pusă pe umerii lui, iar numele lui este Sfetnic minunat” (cf. Is 9,6: începutul Liturghiei din timpul zilei). Plini de uimire şi de bucurie, celebrăm misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Iată, Mântuitorul tău vine”. Această veste bună ajunge astăzi până la periferiile lumii: „Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea… Domnul şi-a descoperit braţul său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor, căci au văzut toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,7-10: prima lectură la Liturghia din timpul zilei). Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi, neamuri, şi adoraţi-l pe Domnul! Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare. Căci „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (cf. Evr 1,1-6: lectura a doua la Liturghia din timpul zilei). Cuvântul lui Dumnezeu de la început „era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu… Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har” (cf. In 1,1-18: Evanghelia liturghiei din timpul zilei).

14. Speranţa nu moare, scânteia nu se stinge

În preajma sărbătorii Naşterii Domnului se citeşte la sfânta Liturghie începutul Evangheliei după sfântul Matei: „Cartea genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham…”. Dumnezeu a legat de patriarhul Abraham mântuirea tuturor neamurilor printr-o promisiune: „Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema. Şi prin tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Gen 12,2-3). În Mesia, fiul lui David, fiul lui Abraham, toată omenirea este hărăzită să primească această făgăduinţă. Speranţa împlinirii ei nu moare, scânteia aprinsă pe pământ nu se stinge. Constatăm că tocmai în vremea în care splendoarea poporului ales se atenuase iar măreţia lui dispăruse, cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit: s-a născut Isus care este Mesia, speranţa şi adeverirea, visul şi realitatea lui Israel. Dumnezeu s-a făcut om în Isus, intrând cu totul în lanţul generaţiilor omeneşti. Devenit om adevărat, El stă în mijlocul umanităţii, deci nu mai este departe de noi. Este cu noi, căci s-a făcut om. Rugăciunile noastre nu răsună în gol.

15. Cei care speră  se înalţă ca pe aripi de vultur

Între strămoşii lui Isus găsim măreţie umană şi păcat, frumuseţe şi slăbiciuni, la fel ca în Biserică. În toate timpurile. Firul se rupe continuu, dar Domnul îl reînnoadă mereu. El este credincios chiar când Israel este infidel, chiar când în Biserică, noul Israel, au loc atâta infidelităţi. Se verifică şi în societatea de azi ceea ce spunea profetul: „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (cf. Is 40,30-31). Îmi par de o impresionantă actualitate aceste cuvinte ale profetului Isaia adresate unui popor care, după experienţa dureroasă a exilului, începe să-şi ridice capul pentru a privi înainte. Nu încetează să-şi facă planuri de viitor cu speranţa care îi vine din credinţa în Dumnezeul său, salvator şi prieten al oamenilor. Crede că Dumnezeu cel veşnic nu oboseşte şi nu se osteneşte. El dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit (cf. Is 40,28-29). Avem motive majore de speranţă, după ce „cuvântul s-a făcut trup şi şi-a ridicat cortul în mijlocul nostru”.

16. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, harul să cunoaştem încă de pe pământ tainele luminii sale, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri. Dăruieşte-ne harul ca Mântuitorul lumii, care s-a născut astăzi şi ne-a renăscut pentru viaţa dumnezeiască, să ne facă părtaşi ai  nemuririi sale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic pentru Liturghiile de noapte, din zori şi din timpul zilei la Naşterea Domnului 2020)