Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (A): Porunca iubirii

(Vatican News – 25 octombrie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne amintim încă o dată că în ajunul trecerii din această lume la Tatăl, Isus le-a dat discipolilor prunca sa. Care poruncă? Porunca nouă este aceasta: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In 13,34-35). Isus considera iubirea de aproapele ca fiind porunca sa: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,12-13). Mulţi identifică întregul creştinism cu porunca iubirii de aproapele, şi nu este total greşit. E necesar, totuşi, să mergem mai departe, dincolo de suprafaţa lucrurilor. Când vorbim de iubirea de aproapele, gândul merge imediat la „faptele” de caritate, la ceea ce trebuie făcut pentru aproapele, cum sunt faptele de milostenie: a da de mâncare, de băut, a vizita, a îmbrăca, pe scurt a-l ajuta pe aproapele. Dar acestea sunt efecte ale iubirii şi nu încă iubirea însăşi, căci înainte de binefacere este bunăvoinţa, înainte de a face binele este voinţa de bine. Există o iubire a inimii şi o iubire a carităţii, şi amândouă îşi au originea în Dumnezeu, izvorul oricărui bine. În Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 22,34-40) Isus învaţă că adevărata iubire de Dumnezeu nu trebuie disociată de iubirea faţă de aproapele. Nu-l poţi iubi pe Dumnezeu, dacă nu-i iubeşti pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte şi îi protejează. Pe această iubire se întemeiază toată Legea şi Profeţii. Prima şi a doua poruncă a Legii sunt inseparabile. Sunt ca două feţe ale aceleiaşi monede, ca două direcţii ale aceleiaşi porunci: pe verticală iubirea de Dumnezeu iar pe orizontală iubirea de aproapele. Păzindu-le, îl avem pe Dumnezeu. Căci spune Isus: „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte” şi continuă: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu, şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23: aclamaţia la Evanghelie). Să aprofundăm lecturile liturgice. În aceste consideraţii aprofundăm prima lectură şi Evanghelia zilei.

1. Viaţa cu Dumnezeu şi iubirea de aproapele

Nu numai Evanghelia dar Biblia întreagă – cum dovedeşte fragmentul din cartea Exodului (cf. Ex 22,20-26: prima lectură) – nu a încetat niciodată să ne aducă aminte că slava lui Dumnezeu se construieşte prin slujirea omului, că slava lui Dumnezeu este omul viu, omul care trăieşte. Desigur, viaţa interioară şi reculegerea sunt valori esenţiale la care nu se poate renunţa. Însă, potrivit Bibliei, reculegerea nu este un a vorbi cu sine însuşi şi nici a vorbi doar cu Dumnezeu. Reculegerea, viaţa interioară este întâlnirea cu un Dumnezeu care este interesat de oameni. Pus în această perspectivă, fragmentul din cartea Exodului dezvăluie toată profunzimea sa. Nu este o simplă listă de precepte morale, dar încercarea de a concretiza în ţesutul relaţiilor sociale o viziune religioasă foarte originală, şi anume aceea de a considera iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele ca fiind strâns legate între ele, una fiind reflexul celeilalte. Surprinde în textul primei lecturi aspectul foarte concret al indicaţiilor precise, posibile, zilnice şi importante: să nu-i maltratezi pe străini, pe imigranţi, să nu profiţi de persoanele lipsite de apărare precum văduvele şi orfanii, să nu te comporţi cu cei săraci precum cămătarii. Atenţia se concentrează asupra celor marginalizaţi: imigraţi, orfani şi văduve, nevoiaşi, toate categorii de persoane marginalizate de societate. Iubirea de aproapele trebuie să se extindă la fiecare om, dar cuvântul lui Dumnezeu se preocupă înainte de toate de cei mai slabi şi vulnerabili.

2. Motivele iubirii de aproapele

Nu sunt trecute cu vederea motivele adoptate pentru a justifica avertismentele. Aşa spune Domnul: "Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului! Să nu faci rău niciunei văduve, nici orfanului! Dacă le faci rău şi ei strigă la mine, eu le voi asculta strigătul. Mânia mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi fiii voştri, orfani. Dacă împrumuţi bani celui sărman din poporul meu, să nu te comporţi cu el ca un cămătar şi să nu ceri dobândă de la el! Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi până la apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare, este haina pentru trupul său. Cu ce să se culce? Dacă strigă spre mine, eu îl voi asculta, căci eu sunt milostiv" (Ex 22, 20-26).

3. Două porunci, o singură iubire

Acest text din cartea Exodului se luminează şi mai mult dacă îl punem alături de Evanghelia zilei (cf. Mt 22,34-40) în care un fariseu, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: "Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?" În alte cuvinte, care ar fi porunca de pus în capul listei? El i-a zis: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!»  În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii". Isus citează mai întâi un pasaj din cartea Deuteronomului: „«Ascultă, Israél! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!»” (Dt 6,4-5) şi imediat în continuare un text din cartea Leviticului: „Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul” (Lev 19,18). Aceste două texte din Vechiul Testament erau în centrul spiritualităţii lui Israel, mai ales primul care era recitat dimineaţa şi seara, cusut pe mânicile hainelor, scris pe stâlpii uşilor (cf. Dt 6,6-9).

4. Centralitatea poruncii iubirii

Deşi reia în răspunsul său texte cunoscute şi preexistente, Isus se arată nou şi original în comparaţie cu opiniile curente. Pentru Isus porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nu este simplu prima poruncă şi nici doar porunca cea mai importantă: este „centrul” din care derivă toate şi care dă formă şi pătrunde toate. Orice altă lege, dacă vrea să se prezinte ca „voinţă divină”, trebuie să fie expresia acestei duble iubiri. Astfel Isus se distanţează de legalismul formal. Cărturarii aveau tendinţa să fragmenteze voinţa lui Dumnezeu într-o cazuistică minuţioasă şi să o împartă într-o sumedenie de precepte care făceau de nesuportat observarea voinţei divine, lipsind-o de punctul ei central. Din contra, Isus se sforţează să recupereze şi să focalizeze centrul voinţei lui Dumnezeu, adică primatul iubirii: totul trebuie citit în lumina acestui punct focal. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi Profeţii. Totul trebuie evaluat în baza acestui punct central. Şi acesta este primul aspect original recuperat de Isus: reducerea poruncilor la acest centru simplu şi clar şi, în acelaşi timp, foarte dinamic.

5. Aproapele este oricine e iubit de Dumnezeu

În al doilea rând, Isus universalizează ideea de aproapele. Ebraismul, în special pe vremea lui Isus, se zbătea într-un  puternic particularism, deşi nu lipseau tentative de universalism. Aproapele era coreligionarul, cel de aceeaşi religie sau cel puţin simpatizantul, în mod cert nu străinul şi păgânul. Pentru Isus aproapele este orice om, chiar străinul, chiar un necunoscut. Aproapele este oricine este iubit de Dumnezeu, adică toţi. În viaţa practică se reprezintă continuu tentaţia de a limita ideea de aproapele, sau de a face o clasificare ca şi cum unii oameni ar conta iar alţii mai puţin sau deloc.

6. Primatul lui Dumnezeu sau primatul aproapelui?

Dar noutatea adusă de Isus consistă, mai presus de toate, în faptul de a fi unit cele două porunci. Şi tocmai pe capacitatea de a le ţine unite se măsoară adevărata credinţă. Observând panorama creştină nu este greu să constatăm două accentuări fundamentale. Sunt cele două tendinţe ce acaparează sufletul creştinului: tendinţa care accentuează primatul lui Dumnezeu, dând prioritate rugăciunii, raportului cu el, convertirii interioare şi personale, şi tendinţa care, în numele lui Dumnezeu, atrage atenţia asupra omului accentuând dreptatea, lupta pentru o lume mai justă, luarea de poziţie faţă de structurile societăţii în care trăim. S-ar putea defini ca fiind mai religioasă prima şi mai politică cea de-a doua, dar această judecată este superficială şi grăbită, deoarece „aspectul religios” la fel ca „aspectul politic” au semnificaţii mai complexe. Nu justificăm aici cele două tendinţe care de altfel sunt evidente. Intenţionez, mai curând, să pun în lumină echivocurile posibile pe care le ascunde fiecare tendinţă. Isus ne-a spus să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine iar Evanghelia angajează la salvarea omului. Totuşi trebuie să admitem că în lupta generoasă pentru eliberarea omului se poate ascunde uitarea primatului lui Dumnezeu care, în schimb, trebuie să fie iubit din tot sufletul şi trebuie să ocupe primul loc în inima noastră.

7. Două porunci de neseparat

Credinţa impune o sarcină de salvare pentru a aparţine lui Dumnezeu, şi nu nouă înşine sau planurilor noastre. Isus pe cruce, înainte chiar decât pentru om, a murit în ascultare de Tatăl. Şi omul este făcut pentru Dumnezeu, iată ce nu trebuie uitat, şi nici pus pe planul al doilea, nici declarat doar în şoaptă, ci declarat mereu, pretutindeni, de pe acoperişuri. Suspiciunea că angajarea pentru om ar pune în umbră primatul lui Dumnezeu, introducând o separare inadmisibilă între cele două porunci, se naşte acolo unde rugăciunea a devenit secundară, convertirea personală neglijată, vestirea lui Dumnezeu un fapt amânat continuu.

8. Dumnezeu, izvorul oricărui bine, este pentru om

Iată, atunci, cealaltă poziţie: să pleci de la Dumnezeu şi să vorbeşti mereu despre Dumnezeu. Dar care Dumnezeu? Şi în acest caz echivocul este posibil şi poate fi destul de grav. Să nu uităm că toată Evanghelia este un reproş adus celor care cred: fariseii erau credincioşi, apărători meticuloşi ai primatului lui Dumnezeu, şi tocmai din acest motiv l-au refuzat pe Isus, în numele ortodoxiei şi al măririi lui Dumnezeu. Asta înseamnă că a vorbi despre Dumnezeu, mereu despre Dumnezeu şi a atrage atenţia asupra lui nu este neapărat religie, credinţă, fidelitate faţă de Dumnezeu. Faptul poate ascunde altceva iar istoria confirmă că manevrarea lui Dumnezeu, cu bună sau rea credinţă, este un lucru destul de uşor. Isus a atras atenţia asupra lui Dumnezeu, dar asupra unui Dumnezeu care se proclamă stăpân al sâmbetei şi care afirmă că sâmbăta este pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă. Dumnezeu este pentru om, dar există bănuiala că această afirmaţie este trecută cu vederea de către multe persoane care vorbesc despre Dumnezeu. Această bănuială se naşte acolo unde credinţa în Dumnezeu permite tăcerea, dezangajarea, acceptarea inegalităţilor, colaborarea cu persoane şi structuri care pun alte valori mai presus de om. Aceştia proclamă, poate, că omul este pentru Dumnezeu, dar nu că Dumnezeu este pentru om. Şi totuşi „noutatea creştinismului” stă în a menţine unite cele două afirmaţii: toţi au spus mereu că omul este pentru Dumnezeu dar numai în Isus Cristos s-a arătat că Dumnezeu este pentru om, numai în Isus Cristos s-a arătat un Dumnezeu care moare pentru om.

9. Din învăţătura papei Benedict al XVI-lea

În continuarea acestor consideraţii propun spre lectură un text din enciclica „Deus caritas est”, n.18, a.papei Benedict al XVI-lea: „Iubirea aproapelui se revelează ca fiind posibilă în sensul enunţat de Biblie, de Isus. Ea constă tocmai în faptul că şi eu iubesc, în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, persoana pe care nu o apreciez sau pe care chiar nu o cunosc. Lucrul acesta nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voinţă ajungând să atingă şi sentimentul. Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu. Dincolo de aparenţa exterioară a celuilalt, se iveşte aşteptarea sa interioară pentru un gest de iubire, pentru un gest de atenţie, pe care i-l acord nu doar prin intermediul organizaţiilor create în acest scop, acceptându-l probabil ca pe o necesitate politică. Eu văd cu ochii lui Cristos şi pot să dăruiesc celuilalt mult mai mult decât lucrurile exterioare care îi sunt necesare: pot să-i dăruiesc privirea dragostei de care are nevoie. Aici se arată interacţiunea necesară dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, asupra căreia insistă atât de mult Scrisoarea întâi a lui Ioan. Dacă în viaţa mea lipseşte complet legătura cu Dumnezeu, atunci nu pot să văd în celălalt decât pe celălalt şi nu reuşesc să recunosc în el chipul divin. Dacă, dimpotrivă, în viaţa mea neglijez complet atenţia faţă de celălalt, dorind numai să fiu "evlavios" şi să-mi îndeplinesc "datoriile religioase", atunci şi relaţia mea cu Dumnezeu se usucă. În cazul de faţă, această relaţie este doar "corectă", însă este lipsită de iubire. Numai disponibilitatea mea de a ieşi în întâmpinarea aproapelui, de a-i mărturisi iubirea, mă face sensibil şi în faţa lui Dumnezeu. Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine şi asupra modului său de a mă iubi. Sfinţii – să ne gândim de exemplu la (fericita) sfânta Tereza de Calcutta – au luat din întâlnirea cu Domnul în Euharistie puterea lor de a-l iubi pe aproapele într-un fel mereu proaspăt şi, în mod reciproc, această întâlnire a devenit realistă şi profundă tocmai datorită faptului că i-au slujit pe ceilalţi. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt inseparabile, sunt o singură poruncă. Dar ambele trăiesc din iubirea prevenitoare a lui Dumnezeu care ne-a iubit mai întâi. Astfel, nu se mai pune problema unei "porunci" care ne prescrie ceva imposibil din afară, ci, dimpotrivă, este vorba de o experienţă a iubirii, dăruită din interior, o iubire care, prin natura sa, trebuie ca o consecinţă să fie împărtăşită altora. Iubirea creşte prin iubire. Iubirea este "divină" pentru că vine de la Dumnezeu şi pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, şi, prin acest proces de unire, ne transformă într-un "noi", care trece dincolo de diviziunile noastre şi ne face să devenim una, până când, la sfârşit, Dumnezeu va fi "totul în toţi" (1Cor 15,28).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.

(Radio Vatican- Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 octombrie 2020)