Vatican News
2020.09.18 vangelo della 25 domenica del tempo ordinario 2020.09.18 vangelo della 25 domenica del tempo ordinario 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a de peste an (A): Plata dreaptă

Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa. Dumnezeu cheamă la orice oră din zi; pe cel din urmă îl miluieşte iar pe cel dintâi îl mângâie. Căci Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură.

(Vatican News - 20 septembrie 2020) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale Dumnezeu însuşi se prezintă adunării credincioşilor prin profeţii de demult: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la intrare). Sfântul Augustin, inspirat de aceste cuvinte, recunoaşte cu smerenie rătăcirile tinereţii sale şi strigă după ajutor: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce anume eşti pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta eu sunt (cf. Ps 34/35,3). Iată, urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale… Lasă-mă să vorbesc înaintea milostivirii tale, eu care sunt pământ şi cenuşă; lasă-mă să vorbesc, căci mă adresez milostivirii tale şi nu unui om care ar râde de mine” (cf. Confesiuni I, 5-7; CCL 27,3-4; PL 32, 663). Să îndreptăm atenţia şi gândurile inimii spre Dumnezeu şi să spunem: „Deschide, Doamne, inimile noastre ca să pătrundă în ele cuvântul Fiului tău” (cf. Fap 16,14b: aclamaţie la Evanghelie). Astăzi parabola muncitorilor trimişi să lucreze via stăpânului în diferite ore ale zilei arată generozitatea lui Dumnezeu care, depăşind regulile rigide ale dreptăţii, îi răsplăteşte cu aceeaşi dărnicie pe toţi, arătând chiar ultimilor sosiţi, iubirea sa.

1. Parabola lucrătorilor în vie

Isus vorbeşte din nou în parabole pentru a întipări mai bine în mintea discipolilor ce înseamnă împărăţia cerurilor, adică ce înseamnă a trăi în prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu şi a colabora cu El la un plan de iubire atotcuprinzătoare. În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi această parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa” (cf. Mt 20,1-16: Evanghelia zilei). În localitatea parabolei mulţi oameni nu au de lucru. Vine timpul lucratului în vie şi proprietarul agricol are nevoie de muncitori. Iese în zorii zilei, găseşte câţiva, se tocmeşte cu ei cu un dinar pe zi şi îi trimite în vie. Iese apoi în alte momente ale zilei: la ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi chiar la ceasul al unsprezecelea şi găsind lucrători stând degeaba le spune şi lor: „Mergeţi şi voi în vie!”. Timpul de lucru este ziua-lumină. Lucrătorul trebuie să fie plătit seara. Scriptura interzice oprirea plăţii lucrătorului cu ziua până a doua zi. Cere ca munca zilierilor să fie plătită înainte de apusul soarelui, ţinând cont de faptul că muncitorul este sărac şi are mare nevoie de plată. Altfel, muncitorul sărac ar striga către Domnul împotriva angajatorului şi acesta s-ar face vinovat de un păcat „strigător la cer” (cf. Deut 24,14-15). Aşadar, când s-a lăsat seara stăpânul viei a spus administratorului: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Bineînţeles că, primindu-l, murmurau împotriva stăpânului casei, zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». Dar el, răspunzând unuia dintre ei, a zis: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?». Terminând povestirea parabolei, Isus a adăugat aceste cuvinte care au devenit proverbiale: „Astfel, ultimii vor fi primii, iar primii (vor fi) ultimii”. În consideraţiile care urmează încercăm să pătrundem mai adânc semnificaţia parabolei.

2. Dumnezeu surprinde mereu

„Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa” (cf. Mt 20,1-16: Evanghelia zilei). Acest stăpân este Dumnezeu. El este îndrăgostit de via sa. Via este bucuria vieţii sale. Lucrătorii suntem noi. Cu cât mă scol mai devreme ca să lucrez în via Domnului, cu atât mai mult înseamnă că am înţeles cât este de frumos să faci binele şi să construieşti împărăţia lui Dumnezeu. „S-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi”. Asta înseamnă „pâinea de toate zilele”. Dinarul este ceea ce corespunde nevoii noastre zilnice. Dacă stăpânul ne dă mai puţin, suferim de foame; dacă ne dă mai mult, atunci risipim. Modul de a gândi astfel, este cel al uni Tată. Dumnezeu cheamă neobosit lucrători în via sa şi dă fiecăruia ceea ce este drept nu în baza meritelor dar după necesităţi. Domnul ne invită neobosit să stăm cu El, să colaborăm la planul său pentru o lume dreaptă şi frumoasă.

3. Bucuria de a munci în via Domnului

Este un mare dar să lucrezi în via Domnului de la prima oră. Este o mare onoare şi nu un chin. Faptul însuşi de a lucra pentru Dumnezeu este o bucurie nespusă. Pentru Dumnezeu este norocos cine vine primul şi munceşte mai mult în via sa. Uneori noi suntem prinşi de alte treburi sau pur şi simplu nu reuşim să înţelegem de pildă că există bucurie în a da, în a face ceva pentru alţii. Când ajungem să înţelegem toate acestea, spunem şi noi asemenea sfântului Augustin: „Târziu Te-am iubit Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu Şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu – cel ce şi-a pierdut frumuseţea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat – şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta” (Confesiuni, cartea a X-a, capitolul al  XXVII-lea).

4. Suntem fii şi nu funcţionari

Important este să te prezinţi la lucru, mai devreme sau mai târziu. Seara stăpânul cere administratorului să-i plătească pe lucrători începând cu cei din urmă, încât toţi ceilalţi să vadă. Ar fi putut să-i cheme la urmă, pentru a evita conflictul. Dar scopul parabolei este tocmai aici. Stăpânul avea intenţia clară de a demasca ce tip de relaţie avem cu Dumnezeu. De fii, sau de funcţionari angajaţi? Aici nu este vorba de o logică a meritelor. Dacă dinarul este viaţa veşnică, după o viaţă de sacrificii, este logic că sunt invidios pe acela care o primeşte ca tâlharul cel bun, fără să fi trudit. Dacă mă gândesc că pentru plăcerea lui Dumnezeu trebuie să fac atâtea sacrificii, atâtea devoţiuni şi practici religioase precum participarea la Liturghia duminicală, atunci sigur că voi fi gelos pe fiul risipitor. E normal. Este logica acestei lumi pe care o folosesc şi cu Dumnezeu. O logică de târguială, de mercenar.

5. Prietene, nu te nedreptăţesc

Stăpânul răspunzând unuia dintre cei care murmurau, a zis: „Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te!” E teribil acest „ia ce este al tău şi du-te!” După o viaţă de sacrificii şi rugăciuni, să descopăr că nu am înţeles nimic despre Dumnezeu, încât merit să aud acest „ia ce este al tău şi du-te!” „Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie”. Dumnezeu nu-mi neagă dinarul, însă, întrucât cred că l-am meritat singur, l-am câştigat cu trudă, nu-mi dă bucurie. Modul meu de a gândi e greşit. Trăiesc şi judec ca un sclav, şi nu văd că Dumnezeul nostru este diferit. Îi iubeşte pe toţi. Nu judecă, nu critică şi nu vrea nimic de la noi. Vrea doar să dea la toţi fiii săi cât mai mult, nu pentru că o merită, ci pentru că îi sunt fii.

6. Ultimii sunt primii în a-l preamări pe Dumnezeu

În felul acesta „ultimii vor fi primii". Cei care se gândesc că merită iubirea lui Dumnezeu nu pot vedea gratuitatea ei, în timp ce aceia care ştiu că sunt departe şi că nu merită nimic, când descoperă pe vreo cale providenţială sau experienţă de viaţă că Dumnezeu îl iubeşte aşa cum sunt, descoperă nu numai că Dumnezeu există, dar şi că îi iubeşte în mod gratuit. De aceea vor fi primii care îl laudă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în împărăţia sa.

7. Să-şi părăsească păcătosul gândurile sale!

Împărăţia lui Dumnezeu are alte legi, căci ea se întemeiază pe o dreptate superioară inspirată din iubire şi îndurare. Acest lucru îi poate nedumeri pe oameni, deşi încă din vechime Dumnezeu a îndemnat prin glasul profeţilor la schimbarea gândurilor: „Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare. Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,6-9: prima lectură). „Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură” (Ps 144/145,8-9). Parcurgerea căilor Domnului ne conduce la ţintă, ţinând cont că noi nu ştim nici ce cale să alegem. Apostolul ne îndeamnă pe toţi să ne purtăm în chip vrednic de evanghelia lui Isus Cristos. Convinşi că Dumnezeu vrea binele nostru, să ne abandonăm încrezători voinţei sale. Păzeşte-mă, Doamne, în voinţa ta sfântă; păstrează-mă în harul tău!

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne harul, ca, păzind poruncile tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 septembrie 2020)

19 septembrie 2020, 12:29