Vatican News
2020.06.18 Vangelo del giorno Padre nostro Gesu insegna discepoli 2020.06.18 Vangelo del giorno Padre nostro Gesu insegna discepoli  (BAV Pal.lat.537, f.125v)

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (A): Iertarea fraternă în comunitate

Iertarea primită de la Dumnezeu se trăieşte iertând altora din adâncul inimii: „Iartă aproapelui tot tău răul pe care ţi l-a făcut şi atunci când te vei ruga, păcatele îţi vor fi dezlegate!” De câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? Isus îi răspunde lui Petru: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”.

(Vatican News – 13 septembrie 2020) E Ziua Domnului. În ziua în care celebrăm biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, şi noi suntem chemaţi să murim pentru păcat pentru a învia la viaţa cea nouă împreună cu El. Liturghia duminicală începe cu o rugăciune pentru pacea comunităţii: „Dăruieşte-le, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca profeţii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (cf. Sir 36,18: Ant. la intrare). Aceste invocaţii sunt luate din „cartea adunării” (Ecleziasticul) numită şi cartea lui Ben Sirah. Din ea este luată şi prima lectură liturgică (cf. Sir 27,30–28,1-7). Îndemnă înţeleptul de demult: „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga, păcatele îţi vor fi dezlegate!” (Sir 28,2). Acest îndemn a fost reformulat de Isus în predica de pe munte: „Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul” (Mt 5,23-24). Toată Liturghia acestei duminici este un îndemn presant la iertarea fraternă în comunitate. Dacă vrem ca ofranda buzelor noastre să fie plăcută lui Dumnezeu, trebuie să fim milostivi precum Tatăl este milostiv (cf. Lc 6,36). Asta înseamnă că suntem creştini, în măsura în care ştim să iertăm aşa cum învaţă Isus în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Şi Isus continuă: „Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (cf. Mt 6,12.14-15). Deşi învăţătura lui Isus despre iertarea fraternă este clară, discipolii nu par lămuriţi îndeajuns. Ştiu că între oameni, toate au o limită. Atunci Petru cere lămuriri suplimentare: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus îi răspunde: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”. Nu este vorba de un simplu clacul matematic. Avem aici o hiperbolă evanghelică ce vrea să indice dispoziţia sufletească de a ierta întotdeauna, de a fi mereu milostivi şi îndurători, deoarece iubirea este singurul motor lăuntric ce poate duce la convertirea şi schimbarea vieţii. Pentru a ilustra mai bine ce înseamnă a ierta, Isus povesteşte parabola servitorului neîndurător (cf. Mt 18,21-35: Evanghelia zilei).

1. Parabola servitorului neîndurător

Un rege a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. I-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Neputând să restituie suma, l-a rugat pe stăpân şi acesta i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a găsit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Acesta l-a rugat în genunchi, dar acela nu a vrut să-l ierte, ci l-a aruncat în închisoare până va achita datoria. Avea memoria scurtă şi inima împietrită. Zece mii de talanţi sunt circa zece mii de euro, o cifră extraordinară în comparaţie cu cei o sută de dinari, sumă echivalentă cu câteva sute de euro. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi i-au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, stăpânul l-a chemat şi i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?» Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Servitorul căruia i s-a iertat o datorie enormă de zece mii de talanţi, la rândul său nu iartă altuia datoria de doar o sută de dinari. În faţa inimii înrăite a servitorului nemilos, regele devine necruţător. Concluzia lui Isus la toată povestirea vine de la sine: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). Din această parabolă reiese că putem stabili noi înşine „câtă” iertare putem primi de la Dumnezeu şi că iertarea primită de la Dumnezeu se trăieşte iertând altora din adâncul inimii.

2. Actualizarea parabolei servitorului nemilos

Să încercăm o înţelegere personală a acestei parabole în contextul vieţii concrete la împlinirea anilor. Acel servitor nemilos sunt eu. Dar îmi dau seama? Da, regele este Dumnezeu iar servitorii suntem noi. Zece mii de talanţi se pot compara darurile primite de la Dumnezeu, din care o bună parte nu le-am cultivat şi s-au irosit. Zece mii de talanţi pot fi comparaţi cu datoria publică a unei comunităţi, sau chiar a unei ţări. Eu spun: „Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui totul”. Comunitatea sau ţara nu reuşeşte să plătească datoria ei publică iar eu mă angajez spontan să o fac cerându-i regelui doar să aibă puţină răbdare cu mine! Vă pare că sunt o persoană normală? Este ca şi cum aş încerca să repar ceva ireparabil, să zicem, un omor. Cum aş putea să plătesc, ce aş putea face să-i redau viaţa celui pe care l-am omorât? Este imposibil... Şi cum se face că am acumulat o datorie atât de mare? Singura explicaţie este că vorbim aici despre darul vieţii, şi nu doar despre cel primit când m-am născut, dar despre darul vieţii pe care îl primesc în toate zilele de la Dumnezeu; mai mult, despre ajutorul atâtor oameni care contribuie la bunăstarea mea şi pe care nici nu-i cunosc. E adevărat că şi eu fac partea mea, dar îmi dau seama cât de mult am primit şi primesc? Din ceea ce sunt astăzi, cât este meritul meu şi cât am primit gratis?  Dacă am atitudinea acelui servitor care se comportă fără un pic de milă cu altul, înseamnă că sunt „aerian” şi nu-mi dau seama de realitate. Doamne, ajută-mă să văd darul vieţii. Fă-mă să văd că iertarea este un dar imens, că atunci când îmi ierţi datoria, devin şi mai datornic tocmai datorită acestui dar. La sfârşit, singura rugăciune serioasă, îmi pare nu aceea de a-ţi cere iertare, dar de a-ţi spune „Mulţumesc”. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru darul vieţii.

3. Binefacerea şi recunoştinţa

Sărmanii de noi! Avem memoria scurtă. Uităm atât de repede că ni s-au iertat datorii enorme. Următoarea istorioară poate fi adevărată. Într-o zi Dumnezeu a dat în Paradis un mare ospăţ la care a invitat toate virtuţile. Acestea au venit din toate colţurile lumii. Au ajuns de foarte departe Dreptatea şi Pacea şi imediat s-au îmbrăţişat. Din abisurile oceanului au sosit Simplitatea şi Umilinţa şi îndată şi-au dat mâna. Din zări îndepărtate au sosit Adevărul şi Transparenţa şi s-au recunoscut din zbor. Numai două virtuţi, sosite ultimele, au privit pieziş una la alta fără să se recunoască absolut deloc. De fapt nu se întâlniseră niciodată. Atunci Domnul Dumnezeu s-a văzut obligat să le prezinte el personal şi a zis: „Da, este adevărat, uitam că voi nu v-aţi întâlnit niciodată! Erau Binefacerea şi Recunoştinţa.

4. Memoria selectivă a inimii înrăite

Mă întreb dacă am şi eu memoria scurtă. Am o memorie selectivă? Uit repede binefacerile primite şi ţin minte vreme îndelungată nedreptăţile şi jignirile din partea altora? Înţeleptul biblic înţelege bine contradicţia şi se întreabă indignat: Dar este posibil? „Omul păstrează mânie împotriva altui om şi îndrăzneşte să caute vindecare de la Domnul? El nu are milă faţă de un om asemenea lui şi îndrăzneşte să se roage pentru păcatele lui? El care este carne şi păstrează ranchiună: Cum poate să obţină iertarea lui Dumnezeu? Cine se va milostivi de păcatele sale?” Apoi ne îndeamnă să reflectăm: „Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti! Aminteşte-ţi de putreziciune şi de moarte şi rămâi în urmarea poruncilor! Aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele… treci peste eroare” (cf. Sir 27,30–28,1-7: prima lectură).

5. Trăim pentru Domnul

La ultima cină Isus le-a spus discipolilor: „Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit!” (In 13,34: aclamaţie la Evanghelie). Şi atunci „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (cf. Rom 14,7-9: lectura a doua). Suntem aici ca să realizăm un plan pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. Nu suntem aici ca să acţionăm la întâmplare, făcând ceea ce ne pare şi ne place, fără a ţine cont de nimeni. Rostul existenţei noastre este acela de a colabora la planul voit de Dumnezeu pentru binele fiecăruia individual în relaţie cu ceilalţi. Nu suntem singuri pe drum. Suntem dependenţi unii de alţii. Avem datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Dumnezeu ne iubeşte. Îndeamnă apostolul Paul: „să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea!” (Rom 13,8).

6.  Cântarea psalmistului

Nu uitaţi binefacerile Domnului! Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de îndurare. Lui să-i cântăm „Te Deum” de mulţumire: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. El nu dojeneşte la nesfârşit, nici nu poartă pe veci mânie. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre” (Ps 102/103,1-4.8-12: psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 11 septembrie 2020)

11 septembrie 2020, 09:59