Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (A): Pâine pentru toţi

(Vatican News – 2 august 2020) E ziua Domnului. „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Ps 69/70,2.6: Ant. la intrare). Avem nevoie mereu de ajutorul Domnului. Credem că viaţa noastră este „în mâini bune”, deoarece strigătul insistent „Dumnezeule, vino în ajutorul meu!” nu este în zadar. Cu această invocaţie începe fiecare moment canonic din Liturghia orelor oficiată zilnic de către preoţi, persoane consacrate, călugări şi călugăriţe, cărora li se adaugă tot mai mulţi credincioşi laici. Astăzi îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul trebuincios ca să luăm parte cum se cuvine la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Dorim ca de la masa Cuvântului şi a Pâinii euharistice să ne întoarcem acasă întăriţi cu bucuria în Domnul şi însufleţiţi de propunerea de a împarte cu alţii darurile vieţii. Liturghia de astăzi ne arată că omenirea întreagă poate mânca frăţeşte la aceeaşi masă, fără ca cineva să rămână flămând şi însetat. În această perspectivă încerc să dezvolt consideraţiile omiletice puţin altfel, urmând textele liturgice, dar mereu după învăţătura Bisericii.

1. Toţi la masa lui Dumnezeu

Pentru mulţi aceasta este perioada concediilor de odihnă anuală. Mă gândesc totuşi la unii care nu se pot bucura de ele şi la alţii care ar vrea să lucreze, dar nu au un loc de muncă. În orice situaţie am fi, dacă dorim puţină destindere şi regăsire sufletească, avem la îndemână lecturile Liturghiei duminicale. Să încercăm a crede şi vom vedea că ele primenesc viaţa. Amintiţi-vă de episodul din Evanghelie petrecut la lăsatul serii. Mă refer la cei doi ucenici care se întorceau trişti de la Ierusalim la ţară, la Emaus, după moartea dramatică a lui Isus răstignit pe cruce. Toate speranţele lor erau spulberate. Îi ajunge di urmă un drumeţ necunoscut, discută cu el, îl fac să rămână cu ei şi apoi la masă îl recunosc la frângerea pâinii. Era prima Liturghie după învierea Domnului, chiar în ziua de Paşti (cf. Lc 24,13-35). Iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui, sărbătoarea speranţei. În Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 14,13-21), tot la lăsatul serii, nu avem doar doi ucenici, dar cinci mii de bărbaţi, fără a lua în calcul femeile şi copiii. De data aceasta Isus însuşi îi face să şadă şi le dă o pâine miraculoasă. Episodul este numit „înmulţirea pâinilor”, şi aşa este logic, deşi în textul povestirii se vorbeşte explicit de împărţire, de distribuirea a cinci pâini şi doi peşti. Această cină în aer liber este un simbol al împăcării dintre făpturile umane adunate în sfârşit la o singură masă. Ce frumos ar fi ca oamenii să trăiască în pace la un singur banchet al bunurilor vieţii!

2. Suntem simpli administratori

Şi în prima lectură, profetul Isaia îi invită pe cei însetaţi şi flămânzi să mănânce fără bani. Este un obiectiv de ţinut minte, de avut mereu înaintea ochilor. Lumea noastră este bazată pe „a da” şi „a avea, dar bunurile creaţiei sunt oferite pentru toate făpturile. Nimeni nu este stăpân pe nimic, căci suntem toţi simpli administratori. Profetul se adresează evreilor aflaţi în exilul babilonian. Departe de ţară, Dumnezeu le pare absent şi aşa apare şi astăzi pentru mulţi dintre noi. Dar Dumnezeu este prezent prin cuvântul său, care este eficace şi vorbeşte tuturor: "Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru ceea ce nu este pâine? De ce trudiţi pentru ceea ce nu satură? Ascultaţi-mă şi veţi mânca bine şi sufletele voastre se vor desfăta din belşug! Plecaţi-vă urechea şi veniţi la mine! Ascultaţi şi sufletele voastre vor trăi! Voi încheia cu voi o alianţă veşnică, după bunătatea de neclintit faţă de David" (cf. Is 55,1-3: prima lectură). „Voi, toţi cei însetaţi!” Dumnezeu ne vorbeşte nouă care cunoaştem setea de apă răcoritoare, dar ne este sete de ceva mai mult, de semne de bunăvoinţă, de iubire şi adevăr, de stimă şi încredere. „Veniţi la apă!” Elementul natural poate fi înţeles ca apa proaspătă ce taie setea şi răcoreşte trupul dar şi ca sursă de puteri noi şi curaj, ca bunăvoinţă şi bucurie lăuntrică, ca rost al vieţii.

3. Destinaţia universală a bunurilor creaţiei

Cuvântul Domnului este în stare să potolească orice sete. Creatorul a toate, dacă îl primim, toarnă în inima noastră mai multă bucurie decât reuşesc alţii când toarnă vin şi must din abundenţă. Profetul uimeşte prin faptul că invită la a lua din natură bunuri fără plată. Vorbeşte despre o stare a lucrurilor în care aceste bunuri se întorc la ceea ce sunt prin creaţie. Bunurile din univers sunt o ofertă pentru toate făpturile şi nimeni nu este patron pe nimic. În învăţătura socială a Bisericii se vorbeşte despre „destinaţia universală a bunurilor creaţiei”. Există natura minunată care înfloreşte periodic după anotimpuri şi făptura umană care se foloseşte de ea cu bucurie, împărţind cu alţii bunurile ei. Desigur, alta este realitatea în care trăim. E nevoie să ne întoarcem la raportul profund dintre om şi apă, din om şi soare, dintre om şi aer, dintre om şi floare, dintre om şi lucrurile din jur, care nu sunt ale noastre. Noi ne folosim şi ne bucurăm de ele, căci ne sunt date. Cât timp nu vom fi fraţi între noi, aşezaţi pe aceeaşi pajişte să împărţim aceeaşi pâine, soarele, florile, apa şi aerul, va exista mereu impusul rebel şi nesăbuit de a distruge lucrurile, de a murdări şi otrăvi apele, de a întuneca soarele, de a arde pădurile, de a polua mediul înconjurător, făcând imposibil de a mai vedea cerul înstelat. Fără steaua polară riscăm să rătăcim ca nişte meteoriţi ce se spulberă în univers.

4. Hrăpăreţi care acaparează ceea ce nu satură

Singura speranţă este aceea de a primi cuvântul lui Dumnezeu şi a nu cheltui bani pentru ceea ce nu satură. Dar va trebui să trudim cu răbdare pentru a construi o lume mai atentă şi solidară în care toţi oamenii să participe la masa creaţiei, fără nici o deosebire între cine are bani pentru a cumpăra şi cine nu are, între hrăpăreţii care acaparează şi cei mai defavorizaţi. Acestea au fost profetizate cu peste cinci sute de ani înainte de Cristos şi au fost repetate şi trăite de Isus. Astăzi ne revine nouă să ducem mai departe acest mesaj. Dacă voiţi, putem încerca, fiecare în puţinul ce depinde de el. Acesta este drumul. În realitate, nimic nu este al nostru, pentru că nu luăm nimic cu noi. Vine clipa în care tot ce ai strâns cu migală îţi este smuls din mâni. Nu este mitologie antică nici ideologie modernă. Totul ne-a fost dăruit ca să fim fericiţi, fără a neferici pe alţii. Cum ai putea fi fericit, când alţii sunt năpăstuiţi? Noi suntem simpli administratori. Iar ceea ce se cere de la un administrator este să fie credincios.

5. Şi noi cu mulţimile pe urmele lui Isus

Evanghelia zilei (cf. Mt 14,13-21) revine, după parabolele semănătorului şi celelalte despre împărăţia lui Dumnezeu, la viaţa concretă a lui Isus. Isus a semănat Vestea cea Bună a lui Dumnezeu dar oamenii apar impermeabili la lucrarea Duhului şi ostili acestei veşti bune pentru că văd în ea ceva ce ameninţă interesele şi siguranţa lor. Când lui Isus i-a parvenit vestea morţii lui Ioan Botezătorul, a trebuit să fugă, dacă nu voia să fie ucis şi el. Pleacă cu o barcă şi se retrage într-un loc pustiu şi izolat. De la început până la sfârşit viaţa lui Isus este marcată de ostilitate din partea celor care sunt la putere. Isus caută tăcerea şi se retrage într-un loc solitar. Are nevoie de acest răgaz pentru a se întreţine în contact şi în sintonie cu Tatăl. Mulţimile, aflând de plecarea lui, l-au urmat pe jos din cetăţile lor. Aşa cum Moise a condus poporul în pustiu, la fel acum mulţimile îl urmează pe Isus în drum spre libertate. Printre ele ne aflăm acum şi noi. Să pornim la drum şi vom fi uşuraţi în necazurile şi preocupările noastre.

6. Toţi pe iarbă, întinşi ca „domni”

Povesteşte evanghelistul Matei: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii”. Vederea mulţimilor trezeşte în Isus o mare compasiune. Cunoaştem motivul: „Căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor” (Mt 9,36). Erau dezorientate. Şi ce e mai teribil decât să nu ştii încotro să mergi şi ce să faci? La lăsatul serii, când începea să le fie foame, discipolii s-au apropiat de Isus şi i-au spus: "Locul este pustiu şi ora e deja târzie, dă drumul mulţimilor, ca, mergând prin sate, să-şi cumpere de mâncare!" Discipolii, cum de altfel facem şi noi, se gândesc la nevoile proprii. Regulile societăţii sunt şi astăzi aceleaşi: fiecare se gândeşte la sine, cine are bani, mănâncă şi trăieşte; cine este fără, nu mănâncă şi rabdă de foame. Isus, în schimb, se gândeşte la nevoile mulţimii, de aceea le-a zis: "Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!" Ei însă i-au spus: "Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti". Numerele sunt importante, nu au valoare cantitativă dar figurată: cinci plus doi fac şapte, iar biblic vorbind înseamnă totalitate. Asta vrea să spună că acel puţin pe care discipolii îl consideră insuficient, este îndeajuns odată ce este pus împreună. De aceea, Isus le-a zis: "Aduceţi-mi-le aici!" Şi primul lucru pe care Isus îl face, dă poruncă mulţimilor să se aşeze pe iarbă. Invită mulţimea să ia poziţia „stăpânilor” care la mesele mari mâncau întinşi comod. Isus vrea să-i facă pe oameni „domni”, adică liberi aşa cum este el.

7. Toţi mănâncă şi încă mai rămâne

Apoi Isus face câteva gesturi identice cu cele de la ultima cină: „A luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii, mulţimilor”. V-aţi dat seama? Suntem ca la sfânta Liturghie. Binecuvântând pe Dumnezeu pentru pâini şi peşti, Isus arată că acest aliment nu este al discipolilor, dar este darul Tatălui care dă hrană fiecărui om fără deosebire. Mănâncă toţi şi încă mai rămâne, căci „au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din ceea ce a prisosit din bucăţi, au strâns douăsprezece coşuri pline. (cf. Mt 14,13-21: Evanghelia zilei). Mănâncă toţi, şi prisoseşte. Numărul doisprezece se referă la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Împărţirea cu alţii, distribuirea făcută de Isus cu discipolii săi poate să îndestuleze tot poporul. Belşugul de pâine se naşte din împărţirea cu alţii făcută din iubire. „Iar cei care au mâncat erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii”. Acest număr indică lucrarea Duhului. De fapt, Cincizecimea / Rusaliile completează perioada celor cincizeci de zile de la sărbătoarea Paştelui. Asta înseamnă că mulţimii nu i-a fost dată doar hrană materială, dar odată cu ea i-a fost dăruit Duhul, mâncarea spirituală, Duhul iubirii care ne face capabili să împărţim cu alţii darul vieţii. Asemenea lui Isus.

8. Isus este mâna deschisă a Tatălui

Isus se lasă deranjat de mulţime, când era obosit şi avea nevoie de odihnă. Dar compasiunea faţă de mulţime îl face să uite nevoia de odihnă şi este străbătut de Duhul care într-o clipă îi reface forţele. Când suntem osteniţi şi împovăraţi, primul lucru ce trebuie făcut este să ne lăsăm pătrunşi de Duhul Sfânt care ne regenerează, făcându-ne capabili să împărţim cu alţii forţa vitală pe care ne-o dă Dumnezeu în Isus Cristos. Apostolul Paul a înţeles bine toate acestea. Pătruns de iubirea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, el nu se teme de nimic, nici de foame nici de moarte şi se întreabă ca extaziat: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea, sau persecuţia sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39: lectura a doua). Într-adevăr, Isus este mâna deschisă şi generoasă a Tatălui, Părintele îndurărilor, de la care vine tot darul desăvârşit.

9. Cântarea psalmistului

Tu deschizi, Doamne, mâinile tale şi saturi orice vietate. „Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine în aşteptare, tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate. Drept este Domnul pe toate căile sale şi credincios în toate lucrările sale. Domnul este alături de toţi cei care-l cheamă, de toţi cei care-l cheamă în adevăr” (Ps 144/145,8-9.15-18: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi.

Tuturor care m-aţi urmărit, vă urez o duminică plăcută! Nu putem trăi fără „Ziua Domnului”.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 1 august 2020)