Vatican News
2020.07.24 Vangelo del giorno parabola del seminatore Duminica a XV-a, anul A: parabola semănătorului 

Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (A): Parabola semănătorului

Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, Cristos este semănătorul. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi dătător de viaţă. Cine îl primeşte pe Cristos va trăi în veci. Deci, luaţi seama cum ascultaţi, pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor.

(Vatican News - 12 iulie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, răgaz firesc şi indispensabil pentru primenirea vieţii corporale şi spirituale prin destinderea minţii şi a trupului. Asemenea creştinilor din primele veacuri simţim că nu putem trăi fără duminică. Iar actuala situaţie critică de nesiguranţă şi griji acumulate, ne face să constatăm pe viu că popasul duminical îngăduie să redescoperim în Dumnezeu izvorul propriului nostru bine. Din experienţa de credinţă trăită până acum fiecare a înţeles că apropierea de Dumnezeu începe întotdeauna cu recunoaşterea sinceră a păcatelor. Drept consecinţă, se impune o lămurire a gândurilor urmând pilda psalmistului biblic: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău” (cf. Ps 16/17,15: Ant. la intrare). Pregustând lăuntric bucuria iertării, putem lua parte împreună la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Astăzi, în textele liturgice se vorbeşte despre forţa vitală şi eficienţa cuvântului lui Dumnezeu. Ca de obicei, prima lectură (cf. Is 55,10-11) pregăteşte înţelegerea Evangheliei (cf. Mt 13,1-23: forma lungă). Înainte de a ne opri asupra lor, propun un fel de provocare în legătură cu soarta cuvântului lui Dumnezeu în societate.

1. Dumnezeu vorbeşte, dar cine mai ascultă?

Într-o societate în care toţi vorbesc, mai este cineva capabil să asculte? Căci toţi vrem să vorbim. Toţi ştim şi nu ne interesează prea mult ce spun alţii. Înainte ca altul să deschidă gura, credem că ştim deja tot ce vrea să spună şi ne pregătim răspunsul. Asta se întâmplă mai ales la anumite dezbateri spectacol la radio şi televiziune, inclusiv pe teme religioase. Desigur, orice gând conceput în mintea noastră produce rezultate în realitatea din jur. Acestea se concretizează în cuvinte, fapte, gesturi ce pot fi pozitive fie negative. Dacă un copil aude cuvinte de îngăduinţă, de iubire, de încurajare, atunci el creşte sigur de sine şi devine un om adult capabil să inspire şi altora siguranţă. În Isus Cristos se manifestă iubirea lui Dumnezeu Tatăl, care este împărtăşită tuturor, buni şi răi. Declaraţia ofertei sale de iubire pătrunde în noi dacă o ascultăm. Dacă o primim, ea devine iubire faţă de alţii. Iubirea lui Dumnezeu este exigentă, pentru că el se dăruieşte cu totul şi vrea ca noi să ne încredem în el, să contăm pe el mai mult decât pe orice lucru sau bogăţie materială ce înăbuşă cuvântul.

2. Sunt interesat de cuvântul lui Dumnezeu?

Prima lectură, cum s-a menţionat mai sus, este luată din cartea profetului Isaia, cel de după exilul babilonian. Dar mai suntem interesaţi de cuvântul lui Dumnezeu? Profetul ne invită să-l căutăm pe Domnul cât timp se lasă găsit. Ne spune că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Dar de ce ar trebui să ne intereseze ce gândeşte Dumnezeu? Ştiţi care este motivul? Pentru că noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi dacă vrem să fim fericiţi, să ne înţelegem pe noi înşine, să ştim cine suntem şi care este menirea noastră, atunci nu avem altă alegere. Noi nu suntem în capabili să cunoaştem ce se află în inima omului nici să cuprindem gândurile ei. Locul întâlnirii cu Dumnezeu este cuvântul. Când vrem să ştim dacă cineva este trist sau vesel, aflăm din timbrul glasului. Universul întreg cuprinde Cuvântul care l-a creat şi chiar cine zice că nu crede, în faţa unui spectacol al naturii rămâne extaziat.

3. Cuvântul Domnului este ca ploaia şi zăpada

Profetul Isaia aduce exemplul ploii într-un ţinut arid, unde dacă nu plouă, lipseşte pâinea de mâncare, lipseşte viaţa. Ploaia şi zăpada coboară din cer şi nu se întorc decât după ce au irigat pământul. Aşa vorbeşte Domnul: „Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,10-11: prima lectură). Cuvântul lui Dumnezeu, transformă puţin câte puţin istoria oamenilor şi se întoarce la Dumnezeu ca laudă şi mulţumire. Dumnezeu este credincios în mod gratuit; este milostiv şi îndurător! Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu irigă inima noastră, o face primitoare, o dispune şi o face să încolţească. Şi nu este doar Sfânta Scriptură, dar este Cuvântul creator ca la începutul lumii, creează continuu. Nu este scris cu cerneală dar cu Duhul lui Dumnezeu; e scris nu pe table de piatră, dar pe tablele de carne ale inimilor noastre.

4. Isus, cuvântul întrupat vorbeşte în parabole

Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu este Isus Cristos care nu se întoarce la Tatăl fără să aducă roade de mântuire în inimile oamenilor. Două mii de ani de la întruparea Cuvântului ne par o perioadă îndelungată. Dar dacă avem în vedere revoluţia pe care a produs-o în lume persoana lui Isus, ne dăm seama că schimbările au nevoie de mult timp. Însă Dumnezeu are încredere în puterea Cuvântului care este Isus însuşi; are încredere şi în noi, creaţi după chipul său. În Evanghelia zilei Isus compară cuvântul lui Dumnezeu cu sămânţa aruncată de semănător în ogorul său. Capitolul 13 al Evangheliei după Matei cuprinde o serie de şapte pilde sau asemănări rostite de Isus, numite parabolele Împărăţiei. Unele din ele sunt explicate de Isus la cererea apostolilor sau spontan. Parabola este un gen literar folosit mult în Biblie, în literatura rabinică şi în textele sacre din toate religiile antice pentru a transmite prin imagini sugestive învăţături înalte ce nu pot fi explicate în mod direct. Vorbirea în pilde pentru public şi explicaţiile date în privat ucenicilor constituie un stil de comunicare folosit de Isus ca linie generală de învăţătură. Parabolele lui Isus, criptice în aparenţă, sunt ca un produs distilat de mare înţelepciune. Pentru a le înţelege, e nevoie de o dispoziţie specială a inimii: dispoziţia de a asculta cu inima. De aceea, în textul paralel din Evanghelia după Luca, Isus avertizează: "Luaţi seama cum ascultaţi" (Lc 8,18).

5. Astăzi Isus propune parabola semănătorului

Parabola semănătorului (Mt 13,1-23) este structurată în trei părţi. În prima parte, semănătorul lucrează de zor dar sămânţa aruncată cade în locuri diferite de aceea şi soarta ei este diferită. Evanghelistul Matei povesteşte că în ziua aceea Isus, ieşind din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. Iese din oraşul Cafarnaum şi se duce pe malul lacului Genezaret. Iese din casă asemenea omului care merge la semănat. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole. Barca devine catedra, amvonul de la care Isus vesteşte Evanghelia împărăţiei ce trebuie să ajungă dincolo de mare la neamurile păgâne: „Iată, semănătorul a ieşit să semene! Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 13,1-9: forma prescurtată). Urmează a doua parte (cf. Mt 13,10-17), în care ucenicii nedumeriţi îl întreabă pe Isus de ce vorbeşte mulţimii în parabole. Domnul le răspunde că lor „le-a fost dat să cunoască misterele împărăţiei cerurilor”, iar mulţimii nu i-a fost dat datorită inimii insensibile. De aceea, discipolii lui Isus trebuie să se considere fericiţi pentru că acum pot vedea şi auzi ceea ce mulţi profeţi şi drepţi de demult au dorit să vadă şi n-au văzut şi să audă şi n-au auzit.

6. Isus ţine predica: nu-i nevoie de alte explicaţii

În fine, în a treia parte a parabolei Isus ia iniţiativa şi explică cine sunt identificaţi în cele patru tipuri de teren (cf. Mt 13, 18-23). Primul tip de teren: „Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Al doilea: „Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează”. Al treilea: „Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod”. În fine, al patrulea tip de teren: „Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”. Aceasta este explicaţia dată de Isus dar poate fi foarte bine şi prima predică despre parabola semănătorului care circula în comunitatea primilor creştini.

7. Lucrarea lui Dumnezeu şi aportul omului

Ploaia care dă rodnicie pământului şi sămânţa ce încolţeşte de la sine reprezintă lucrarea lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de aportul omului care oferă o inimă atentă şi disponibilă, aptă să primească ploaia şi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu. Majoritatea din noi crede că ştie deja tot şi nu mai primeşte, nu mai ascultă mesajul seminţei care este Cuvântul ce cade pe drum, pe teren pietros, între spini şi pe teren bun. Deseori suntem închişi în eu-l nostru şi cu greu ne deschidem să credem în viaţa pe care nu o vedem. În loc să ne recunoaştem miopia, spunem că lipseşte darul vieţii, că totul merge rău. Nu reuşim să descoperim prezenţa Tatălui ceresc în natura înconjurătoare şi în persoanele de lângă noi. Cuvântul Domnului este ca o sămânţă: o sămânţă ce dispare în pământ, o sămânţă devorată de păsările cerului, o sămânţă înăbuşită  de vacarmul lumii, dar care poate încolţi ca o mică plantă. Ne revine nouă sarcina să protejăm şi să o facem să rodească. Dumnezeu aşteaptă cu încredere. Aşa cum Domnul binecuvântează pământul cu ploaia binefăcătoare, la fel Cuvântul său ne schimbă inimile cu Duhul iubirii sale.

8. Rugăciunea Bisericii

 „Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini ceea ce îi corespunde”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 11 iulie 2020)

11 iulie 2020, 10:32