Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (A) : Grâul şi neghina

(Vatican News - 19 iulie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Adunaţi în jurul altarului pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, încă de la început ne manifestăm gândurile inimii: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (cf. Ps 53/54,6.8: Ant la intrare). Suntem ca discipolii de odinioară despre care Isus a spus într-o zi: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale” (cf. Mt 11,25: aclamaţie la Evanghelie). Conştienţi de propria neputinţă avem încredere că „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre”. De fapt, noi „nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,26-27: prima lectură). Să-i aducem lui Dumnezeu ofranda buzelor şi a inimii noastre unită cu jertfa de laudă şi de mulţumire a întregii Biserici.

1. Împărăţia lui Dumnezeu

Liturghia acestei duminici propune în continuare lectura capitolului 13 al Evangheliei după sfântul Matei despre parabolele împărăţiei. Acestea sunt povestiri în imagini având ca fir călăuzitor „împărăţia lui Dumnezeu” sau „împărăţia cerurilor” care ocupă un loc central în predica lui Isus. Ştim că, după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: ''Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie'' (Mc 1,15). Împărăţia cerurilor este planul de pace şi armonie, de eliberare şi mântuire pe care Dumnezeu îl dezvăluie şi îl realizează în istorie prin Fiul său Isus Cristos. Vestită în primul rând fiilor lui Israel, împărăţia mesianică este destinată oamenilor din toate timpurile şi din toate neamurile. Ea se realizează în noi cu condiţia să ascultăm şi să primim cuvântul lui Dumnezeu ca pe o sămânţă ce cade în teren bun şi aduce roade în răbdare şi smerenie la timpul potrivit. Biserica întemeiată de Isus Cristos pe sfinţii apostoli "constituie pe pământ sămânţa şi începutul împărăţiei" lui Dumnezeu” (cf. CBC 541). Cei chemaţi să intre în ea se străduiesc continuu să facă voia sfântă a lui Dumnezeu după exemplul lui Isus Cristos. Întrucât împărăţia lui Dumnezeu este un plan de viaţă fericită oferit tuturor oamenilor, atât intrarea cât şi ieşirea este liberă. De aceea, împărăţia cerurilor se prezintă în istorie ca un mare câmp în care se dezvoltă pe acelaşi brazde grâu şi neghină, bine şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric.

2. Trei parabole ale împărăţiei lui Dumnezeu

Grâul şi neghina, grăuntele de muştar, plămada: în Evanghelia liturgică Isus ilustrează „împărăţia cerurilor” prin trei parabole (cf. Mt 13,24-43: Evanghelia zilei), dintre care principală este cea a grâului şi neghinei: "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii stăpânului casei, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are deci neghină?» El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?» Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!»" (Mt 13,24-30). Apoi, Isus povesteşte alte două mici parabole paralele, cea a grăuntelui de muştar şi cea a plămadei: "Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă crescând, este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui". Le-a spus o altă parabolă: "Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul". Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: "Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la întemeierea lumii" (Mt 13,31-35).

3. Începuturi modeste, contrast şi încleştare

Avem aici trei scene din viaţa cotidiană cu imagini vegetale din natură. Pe de o parte, avem ceva minuscul, sămânţa de muştar, câteva grame de plămadă, bobul de grâu dar şi sămânţa de neghină. Pe de altă parte, aceste realităţi nesemnificative conţin energii ascunse ce acţionează din interior şi fac să crească totul în mod surprinzător, lăsând să răzbească viaţa. Grăuntele de muştar, plămada, bobul de grâu sunt ca o promisiune pentru viitorul împărăţiei lui Dumnezeu. Începuturile ei nu bat la ochi, trec neobservate, sunt neglijabile şi aproape invizibile, însă, la timpul potrivit împărăţia se extinde până la marginile pământului. Realizarea ei este încredinţată unui „păstor”, adică lui Isus din Nazaret care a fost contestat şi ucis. Continuarea ei este încredinţată şi unei „mici turme” reprezentate de grupul discipolilor care sunt plini de slăbiciuni şi curând persecutaţi. Creşterea împărăţiei are loc într-o luptă dramatică asemenea unei morţi: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). De fapt, pe câmpul istoriei se confruntă grâul şi zizania (neghina), Stăpânul şi Duşmanul. Se încleştează cu înverşunare aplicând două metode de recoltare, cea violentă a dezrădăcinării imediate şi cea a selectării răbdătoare şi pline de îngăduinţă. Însă, în pofida împotrivirilor, Dumnezeu are forţa de a revoluţiona istoria şi a o conduce la lumina împărăţiei sale.

4. „Lăsaţi să crească împreună până la seceriş!”

Creşterea lentă şi contrastată a împărăţiei lui Dumnezeu devine o lecţie pentru toţi cei care cred în Cristos. Ca discipoli ai lui Cristos avem nevoie de răbdarea şi de înţelepciunea calmă a lui Dumnezeu. Trebuie să ştim să aşteptăm şi să împărtăşim răbdarea sa. Când servitorii l-au întrebat dacă pot merge să smulgă neghina, stăpânul le-a răspuns: „Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş!” Neghina când e mică se confundă cu grâul, deoarece plantele verzi sunt foarte asemănătoare. Deci neghina creşte neobservată, amestecată prin grâu. Servitorii voiau să meargă să o smulgă imediat. Dar stăpânul nu a fost de acord şi i-a oprit. Lasă ca grâul şi neghina să crească împreună. Abia la recoltat va avea loc separarea: neghina va fi strânsă şi aruncată în foc, iar grâul va fi depus în hambare. În explicaţia pe care o da parabolei, Isus spune că ogorul sau câmpul este lumea, că în ea trăiesc alături unii de alţii „fiii împărăţiei şi fiii celui rău”. Unii ar vrea să smulgă imediat neghina. Sunt cei nerăbdători care se cred drepţi şi vor stârpirea violentă şi fără nicio întârziere a celor răi. Dumnezeu nu e de această părere.

5. O lecţie indispensabilă de îngăduinţă

Avem aici o lecţie importantă şi indispensabilă pentru discipolii lui Isus din orice timp. Dacă profetul Ilie şi Ioan Botezătorul voiau să ardă imediat neghina şi pleava, să pună mâna pe secure şi să taie cât mai repede smochinul neroditor, Isus învaţă îngăduinţa şi răbdarea. Extirpând neghina, s-ar putea dăuna grâului. Aşa se întâmplă şi între oameni. Dorinţa de a extirpa răul în alţii este riscantă, căci poate genera fanatism şi intoleranţă. Şi apoi, în ceea ce ne priveşte, nu ştim cu certitudine care om este grâu bun şi care neghină. În privinţa datoriei autorităţilor civile sau religioase de a sancţiona răul pentru tutelarea binelui comun, ca orice parabolă şi cea a grâului şi a neghinei îşi are limitele ei. Isus nu vrea să înveţe că autorităţile civile sau religioase trebuie să tolereze răul până la sfârşitul lumii. Interpretarea sănătoasă a Scripturii cere ca textele sacre să fie corelate între ele pentru a se lumina reciproc. Oricum, sfântul Augustin, comentând această parabolă, observă că „mulţi sunt mai întâi neghină şi apoi devin grâu bun” şi adaugă: „dacă aceştia nu ar fi suportaţi cu răbdare, când sunt răi, ei nu ar ajunge la schimbarea demnă de laudă” (Quaest. septend. in Ev. sec. Matth., 12,4: PL 35, 1371). De fapt, Isus s-a făcut „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”, a vorbit şi a stat la masă cu ei aşa cum făcea cu persoanele cinstite şi credincioase. Isus speră până în ultima clipă să poată fi pentru noi mai degrabă medic decât judecător.

6. Dumnezeu îngăduitor faţă de toţi

Trăind în oraşul Alexandria din Egipt, în a doua jumătate a secolului 2 înainte de Cristos şi vrând să rămână credincioşi tradiţiei lor, mulţi evrei se întrebau pentru ce Dumnezeu îngăduie o lume idolatră sau păgână. Autorul cărţii Înţelepciunii, ultima din Vechiul Testament în privinţa redactării, pune în evidenţă răbdarea lui Dumnezeu care se comportă acum aşa cum s-a comportat cu ei în trecut. Îngăduinţă nu înseamnă lipsă de judecată, ci judecată în vederea convertirii: o judecată răbdătoare, deci graduală, treptată. Bucuria lui Dumnezeu nu stă în a pedepsi, ci în a converti pentru că îi iubeşte pe toţi, chiar pe cel care greşeşte. Aici se află izvorul îngăduinţei. Şi ştim că Isus va merge în căutarea oii pierdute: „Nu este alt Dumnezeu în afară de tine, care te îngrijeşti de toţi ca să arăţi că nu ai judecat în mod nedrept. Puterea ta este începutul dreptăţii şi, fiind stăpânitor peste toate, te face să fii indulgent cu toţi. Îţi arăţi puterea faţă de cel care nu crede în desăvârşirea puterii şi-i dojeneşti pe cei care cunosc cutezanţa. Tu eşti stăpânitorul puterii, ne judeci cu blândeţe şi ne guvernezi cu multă îngăduinţă, căci puterea este aproape de tine oricând ai vrea. L-ai învăţat pe poporul tău, prin astfel de lucrări, că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi-i faci pe fiii tăi să spere că le dai convertire de păcate” (Înţ 12,13.16-19: prima lectură).

7. Cântarea psalmistului

Şi psalmul responsorial confirmă aceasta: „Tu, Doamne, eşti bun şi iertător, plin de îndurare faţă de cei care te cheamă. Pleacă-ţi urechea, Doamne, la rugăciunea mea; ia aminte la glasul cererii mele!... Tu, Doamne, eşti Dumnezeu îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr. Priveşte-mă şi fie-ţi milă de mine; dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l pe fiul slujitoarei tale!” (cf. Ps 85/86, 5-6.15-16). Deci, dacă suntem fii ai unui Tată atât de mare şi bun, să căutăm să ne asemănăm Lui! Acesta este scopul pe care Isus şi l-a propus prin predica sa. De fapt, spunea celor care îl ascultau: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48).

8. Rugăciunea Bisericii

Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 iulie 2020)