Consideraţii omiletice la „Trupul şi Sângele Domnului” (A): Memorialul Domnului pentru viaţa lumii

(Vatican News – 11 iunie 2020) E Sărbătoare, solemnitatea tainei euharistice a Trupului şi Sângelui Domnului. Timp de secole în tradiţia catolică această sărbătoare era numită „Joia Verde”, datorită procesiunii cu patru staţionări la altarele amenajate în corturi din ramuri verzi. Biserica ne invită să manifestăm astăzi în mod public şi solemn credinţa şi iubirea faţă de Isus Cristos prezent în sacramentul Euharistiei, memorialul Domnului şi taina Împărăţiei.

1. Memorialul pătimirii şi învierii Domnului

Ce înseamnă memorial? Nu este vorba de un monument de marmură, piatră comemorativă, obelisc sau stelă purtând inscripţii sau sculpturi. Mai mult decât o simplă amintire, memorialul este ceea ce serveşte pentru a aduce în memorie şi actualiza realmente un eveniment însemnat, o persoană importantă. În taina Euharistiei cinstim cu credinţă prezenţa reală şi mântuitoare a lui Cristos care s-a dat pe sine ca mâncare şi băutură pentru viaţa lumii. Bogăţia inepuizabilă a misterului euharistic este rezumată astfel de Catehismul Bisericii Catolice într-un text de mare densitate teologică: "La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia slavei viitoare" (CBC 1323; SC 47). În alte cuvinte, Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos, adică al lucrării de mântuire împlinită prin viaţa, moartea şi învierea lui Cristos, lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică (CBC 1409). La sfânta Liturghie, ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului, printre altele, plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de închinare. Biserica catolică a practicat şi continuă să practice acest cult de adoraţie care se cuvine Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune (cf. CBC 1378). Este ceea ce facem în mod special în sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului, după ce ascultăm vechile Scripturi în care Domnul vorbeşte şi oamenilor de azi, căci legământul său este veşnic.

2. Importanţa memoriei

Trăim din amintiri şi ne hrănim cu amintiri. Fiecare zi depozitează în noi visurile şi evenimentele ei, experienţele de suferinţă sau de bucurie, iar noi devenim tot mai mult acea fiinţă umană pentru care am fost creaţi. Uneori ar trebui să nu ne detaşăm de amintiri. De exemplu, amintirea greşelilor ne aduce aminte de fragilitatea noastră, când de-a lungul drumului ne-am poticnit şi am căzut; sau amintirea persoanelor pe care le-am iubit. Ele nu mai sunt fizic printre noi, dar nu le-am uitat. Din contra, ele continuă să influenţeze viaţa noastră prin cele spuse, prin sfaturile şi îndemnurile lor, prin faptele de bunătate, prin gesturile de iubire cu care ne-au susţinut şi încurajat. Constatăm că în lumina amintirilor acumulate pe drumul vieţii înţelegem mai bine prezentul şi ne deschidem spre viitor. În această privinţă, scriitorul şi oratorul latin M. T. Cicero, om politic din epoca republicană, a lăsat  posterităţii cunoscuta expresie "Historia vitae magistra - Istoria este învăţătoarea vieţii”(în „De oratore”).

3. Memento - Aminteşte-ţi!

Trăim din amintiri şi ne hrănim cu amintiri şi în viaţa de credinţă. De fapt, toată istoria biblică învaţă, adică are rolul de „învăţătoare” a oamenilor. Pentru un creştin, nimic nu este întâmplător, dar este rod al unui plan minunat pe care Dumnezeu îl înfăptuieşte cu fiecare, făcându-l să emeargă din amintirea celor trăite. Istoria sacră învaţă că Dumnezeu merge alături de poporul său de-a lungul timpurilor şi îl deprinde să urmeze calea poruncilor potrivit legământului încheiat şi reînnoit în repetate rânduri: „Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul meu (cf. Lev 26,12). "Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi…” (cf. Dt 8,2-3.14b-16a: prima lectură). Este un plan început de mult cu patriarhul Abraham, părintele credinţei, continuat cu eliberarea din Egipt şi călătoria prin pustiu şi apoi cu intrarea şi stabilirea în Ţara făgăduinţei. La fel ca în timpul călătoriei prin deşert, poporul a cunoscut alternarea unor perioade de fidelitate şi de infidelitate faţă de Dumnezeul alianţei. În cele din urmă Dumnezeu anunţă prin profeţi că va încheia un nou legământ. Experienţa trăită de Israel în timpul peregrinărilor sale l-a învăţat multe. Pentru a nu uita experienţa istorică a legământului cu Dumnezeu încheiat în timpul călătoriei prin pustiul Sinai, cartea Deuteronomului încearcă în primele capitole să interpreteze acele evenimente. Amintirea lor ne ajută să aflăm semnificaţia gesturilor pe care Dumnezeu le face zilnic în favoarea noastră de-a lungul existenţei pământeşti. Domnul ne spune şi nouă precum odinioară poporului biblic: "Aminteşte-ţi de drumul lung, pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l străbaţi…Să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din casa robiei” (Dt 8, 2.14b). 

4. Omul nu trăieşte numai cu pâine

Era important ca poporul să păstreze vie amintirea legământului cu Dumnezeu care l-a susţinut şi a săvârşit pentru el semne minunate de-a lungul istoriei printre neamuri străine. De altfel, cele trei pagini biblice, ale Liturghiei de azi, dezvăluie sensul intervenţiilor lui Dumnezeu, şi mai ales importanţa hranei pe care Dumnezeu o asigură oamenilor. În primul text, luat din predicile înflăcărate atribuite lui Moise în cartea Deuteronomului, mana care apare ca bruma aşternută pe suprafaţa arsă de soarele pustiului Sinai şi apa care ţâşneşte abundent din stânca de cremene ca să potolească setea fiilor lui Israel sunt semne ale cuvântului „care iese din gura Domnului”. Fără această hrană necunoscută de ei, nici de părinţii lor şi fără această apă scoasă din stâncă omul slăbeşte lăuntric şi se împietreşte în moartea indiferenţei şi superficialităţii.

5. Foame de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu

Prima lectură cu minunata pagină din Vechiul Testament ne pregăteşte la înţelegerea mâncării şi băuturii oferite de Isus în taina Euharistiei ca hrană pe drumul vieţii. Moise a spus poporului israelit:  „Aminteşte-ţi de drumul lung, pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l străbaţi timp de patruzeci de ani în pustiu; el a voit să te facă supus şi te-a pus la încercare, ca să vadă cum ai să te hotărăşti: dacă ţii poruncile lui sau nu. Te-a făcut să cunoşti sărăcia, să simţi foamea şi apoi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu, nici părinţii tăi nu aţi cunoscut-o, ca să afli că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care vine din gura Domnului. Să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt, din casa robiei. El te-a făcut să treci prin pustiul acesta întins şi înfricoşător, locuit de şerpi veninoşi şi scorpioni, pământ uscat de soare şi fără apă; el ţi-a scos apă din stânca cea de cremene. El ţi-a dat mană în pustiu, această hrană necunoscută de părinţii tăi" (Dt 8,2-3.14b-16a). Stabilit în ţara Canaanului, poporul lui Israel începe să cunoască bunăstarea, un soi de civilizaţie de consum care anesteziază conştiinţa. În această situaţie răsună apelul cărţii Deuteronomului de a resimţi foamea şi setea pustiului spiritual, adică dorinţa după Cuvântul lui Dumnezeu. Amos, primul profet scris anunţase zile în care Dumnezeu va trimite foamete în ţară, „nu foamete de pâine şi nici sete de apă, ci de ascultarea cuvintelor Domnului” (Am 8,11).

6. Cuvântul, pâinea şi trupul Domnului

Legătură dintre cuvânt, pâine şi trup se lămureşte dintr-o privire unitară a celor trei lecturi. Prima (Dt 8,2-3.14b-16a) ne arată cum Dumnezeu a hrănit cu mană poporul său atunci când călătorea în pustiu. Însă această hrană a fost numai spre viaţa trupului muritor. În pericopa evanghelică, Isus spune: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer”… „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, spune Isus, are viaţa veşnică” (cf. In 6,51-59). Sfântul Paul ne arată că toţi creştinii, care se hrănesc cu trupul lui Cristos şi se împărtăşesc cu sângele lui, formează un singur trup cu Cristos şi între ei. De aceea, sărbătoarea aceasta întăreşte unirea noastră cu Mântuitorul şi cu fraţii noştri în credinţă, alimentând în noi germenul vieţii veşnic fericite (cf. 1Cor 10,16-17). Aceeaşi legătură dintre cuvânt, pâine şi trup reiese şi din răspunsul lui Isus la propunerea Satanei de a transforma pietrele în pâini pentru a-şi astâmpăra foamea. Isus respinge ispita Satanei cu arma Cuvântului. Citează exact din cartea Deuteronomului 8,3: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Apoi, umblând pe drumurile Palestinei şi vestind apropierea împărăţiei lui Dumnezeu Isus spune: „Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a trimis, şi să împlinesc lucrarea lui" (Ioan 4,34). Isus arată că îşi însuşeşte voinţa lui Dumnezeu din ceea ce „este scris”. Legătura dintre cuvânt, pâine şi trup apare şi mai strânsă dacă ne amintim că Ioan afirmase în prologul Evangheliei: „La început era Cuvântul…şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,1.14).  Semnificaţia mâncării oferite de Isus este explicitată în discursul său rostit în sinagoga din Cafarnaum: „Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură” (In 6,55). Cuvântul care era Dumnezeu s-a făcut trup iar la ultima cină, în ajunul pătimirii Isus a lăsat discipolilor trupul său ca hrană sub forma pâinii şi sângele său ca băutură sub forma vinului.

7. Pâinea cea vie

Nu poate lipsi din aceste pagini Evanghelia sărbătorii : „În acel timp, Isus a spus mulţimii:  "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu". Iudeii se certau zicând: "Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?" Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură.  Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el.  Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine.  Aceasta este pâinea care coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri. Ei au murit; cine mănâncă din această pâine va trăi în veci". Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Cafarnaum” (In 6,51-59). „Trup (carne) şi sânge” sunt esenţialul existenţei concrete a unei persoane. „A mânca şi a bea” sunt verbele asimilării prin care se menţine viaţa unui om. Cristos oferă persoana sa ca aliment indispensabil pentru viaţă, ca împărtăşire şi dăruire totală de sine omului credincios. Afirmaţia lui Isus este solemnă: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu". Credincioasă poruncii lui Isus „Faceţi aceasta în amintirea mea!”, Biserica săvârşeşte peste veacuri memorialul pătimirii şi învierii Domnului, Euharistia, Frângerea pâinii, sfânta şi dumnezeiasca  Liturghie

8. Biserica trăieşte din Euharistie

Au înţeles bine aceasta apostolii prezenţi cu Isus la ultima cină în ajunul pătimirii. Au înţeles mai bine după învierea lui Isus din morţi şi după primirea Duhului Sfânt. Erau siguri că Mângâietorul promis de Isus „îi conduce la tot adevărul”. Astfel, apostolul Paul dă mărturie despre primele comunităţi creştine care celebrau Frângerea pâinii. Euharistia, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. zideşte Biserica. În acest sens, mărturia apostolului este elocventă: „Fraţilor, potirul aducerii de mulţumire, pe care îl binecuvântăm, nu este el oare împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Şi pâinea pe care o frângem nu este ea oare împărtăşirea cu trupul lui Cristos? Noi, cei mulţi, formăm un singur trup, pentru că este o singură pâine, iar noi toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine” (1Cor 10,16-17). Apostolul Paul exprimă limpede semnificaţia  fiecărei celebrări euharistice, de la cea care avea loc atunci în metropola portuară a Corintului până la cele care se săvârşesc astăzi în marile oraşe şi sate şi în aşezămintele umane cele mai mici, oriunde pe pământ. Prin potirul cu vin şi pâinea aduse pe altar Cristos ne împărtăşeşte trupul său, adică viaţa sa, iubirea şi gloria sa.

9. Cu Cristos pe străzile lumii

Astăzi ne prezentăm înaintea lui Cristos, chiar dacă din cauza situaţiei critice nu putem merge cu Cristos pe străzile din oraşe şi sate în cântări de bucurie şi de mulţumire. Simţim lipsa procesiunii. Ce înseamnă procesiunea cu Preasfântul Sacrament? Purtând Euharistia pe străzi şi în pieţe, dorim să arătăm că Pâinea coborâtă din cer face parte din cotidianul vieţii noastre; vrem să spunem că Isus merge unde mergem noi şi trăieşte unde trăim noi. Lumea noastră, existenţa fiecăruia dintre noi trebuie să devină templul său. În această zi de sărbătoare mărturisim că Euharistia este totul pentru noi, este însăşi viaţa noastră, izvorul iubirii care învinge moartea. Ştim bine că din comuniunea cu Cristos prezent în Euharistie izvorăşte caritatea care ne transformă viaţa şi ne susţine în drumul spre patria cerească.

10. Cântarea Bisericii

Pe Isus Mântuitorul, viaţa noastră şi păstorul, cu iubire să-l cinstim, să-i cântăm, să-l preamărim! Căci e ziua cea aleasă, când Cristos la sfânta masă milostiv ne-a dăruit darul cel nepreţuit. Bun păstor, Isuse bune, ca pe-a tale oi tu du-ne spre livezile cereşti, unde milostiv domneşti. Şi la masa ta regească, ochii noştri te-ntâlnească: cu toţi să ne veselim, pe vecie-ai tăi să fim!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 10 iunie 2020)