Federico Lombardi. Cu ce privire ne vom întâlni din nou?

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

5 mai 2020 – Vatican News. Scrie părintele Federico Lombardi: «Citeam în aceste zile reflecţia unui gânditor rus:  "Relaţia simplă dintre oameni este cel mai important lucru din lume!". Mi-a adus aminte de o frumoasă melodie veselă din urmă cu câteva decenii, lansată de o simpatică mişcare de tineri care promova prietenia şi fraternitatea între popoare: "Trăiască lumea!" (Viva la gente!). Careva şi-o aminteşte cu siguranţă. Versurile se refereau la numeroşii oameni pe care-i întâlnim în fiecare dimineaţă pe drumul către muncă; cântecul mai spunea, printre altele: "Dacă mai mulţi oameni i-ar privi pe ceilalţi favorabil, am avea mai puţine persoane dificile şi mai multă lume inimoasă…",  cântecul inspirând multe sentimente înţelepte şi pozitive. M-am gândit la aceste versuri de nenumărate ori în ultimii ani când, mergând pe stradă, întâlneam persoane preocupate şi închise în ele însele sau altele cu fire care le ieşeau din urechi, complet absorbite de ecranul telefonului mobil sau care vorbeau cu voce tare cu cine ştie cine, total indiferente faţă de cei din autobuz, care stăteau la câţiva centimetri de ei. Am avut impresia că gestul de a-i privi pe alţii cu bunăvoinţă şi atenţie a devenit din ce în ca mai rar, iar intruziunea din ce în ce mai agresivă a noilor forme de comunicare în viaţa de zi cu zi a făcut ca acest gest să ne devină aproape străin.

După câteva săptămâni închis în casă simt o mare dorinţă de a întâlni din nou pe stradă diverse chipuri. Sper ca, mai devreme sau mai târziu, la timpul potrivit, acest lucru să se poată întâmpla şi fără o mască şi fără divizori din plexiglas şi sper să pot schimba un cuvânt cordial sau măcar un zâmbet sincer cu oamenii pe care-i întâlnesc.  În ultimele săptămâni, mulţi dintre noi am experimentat, cu pozitivă surprindere, posibilităţile oferite de comunicarea digitală şi sperăm să o valorificăm şi în viitor, însă, odată cu prelungirea izolării, am înţeles că acestea nu sunt suficiente.

Cum vom reveni poimâine la a ne întâlni pe stradă sau la metrou? Vom putea să repopulăm senin spaţiile comune ale oraşelor noastre? Vom fi condiţionaţi de frică şi suspiciune sau, cu ajutorul speratei înţelepciuni a oamenilor de ştiinţă şi a conducătorilor, vom reuşi să creăm un echilibru între prudenţa corectă şi dorinţa de a regăsi şi de a ţese din nou acea calitate a coexistenţei zilnice care – aşa cum am spus la început – "este lucrul cel mai important din lume", ţesătura însăşi a existenţei umane? Ne vom da seama (mai mult sau mai puţin decât înainte?) că suntem o familie umană în mers în casa comună, care este singura noastră planetă, Pământ?

Acum, când pandemia ne-a făcut să experimentăm un aspect problematic al globalizării, de care va trebui să ţinem cu toţii cont în viitor, vom putea găsi impulsul fraternităţii dintre popoarele dinafara graniţelor şi dincolo de hotare, al întâmpinării binevoitoare şi plină de curiozitate a diversităţii, al speranţei de a trăi împreună într-o lume de pace?

Cum ne vom percepe trupul şi cum vom vedea trupurile altora? Ca pe o posibilă cale de molipsire, ca pe un risc faţă de care să fim atenţi sau ca pe o expresie a sufletului unei surori sau a unui frate? Pentru că acesta este, practic, fiecare corp uman: manifestarea concretă a unui suflet – unică, demnă, preţioasă, creatură a lui Dumnezeu, imagine a lui Dumnezeu ... . Cât de minunat este timbrul vocii, ritmul paşilor, în special zâmbetul celor dragi! ... Dar mai mult decât atât, acest lucru nu ar trebui să se aplice tuturor oamenilor pe care îi întâlnim? Aşadar, recuperarea libertăţii faţă de coronavirus ne va ajuta, de asemenea, să scăpăm de alţi viruşi din trup şi din suflet care ne împiedică să vedem şi să întâlnim comoara care se află în sufletul celuilalt sau vom fi şi mai individualişti?

Tehnologia digitală poate media şi însoţi în mod util relaţia noastră, dar prezenţa fizică reciprocă a oamenilor, a trupurilor lor percepute ca transparenţă a sufletelor, apropierea şi întâlnirea lor, rămân punctul de plecare şi punctul de referinţă original al experienţei noastre, al parcursului nostru. Isus nu a fost o manifestare virtuală a lui Dumnezeu, ci întruparea lui, tocmai pentru a putea să-l întâlnim. Şi Isus ne-a spus că El este prezent şi ne aşteaptă în celălalt, în cei săraci, că în faţa celuilalt putem şi trebuie să ştim să recunoaştem chipul lui Isus.

Cu ce ochi, cu ce inimă, cu ce zâmbet vom reveni la mersul pe străzi şi la intersectarea căilor atâtor persoane care, deşi aparent necunoscute, în ultimele luni ne-au lipsit şi care, ca şi noi, au simţit dorinţa de a ne întâlni din nou pe drumurile zilnice ale vieţii lor, ale lumii noastre comune?»