2019.04.30 San Giuseppe lavoratore 2019.04.30 San Giuseppe lavoratore 

Consideraţii omiletice la sărbătoarea „Sfântul Iosif”: Mergeţi la Iosif!

La tine alergăm, fericite Iosife, şi plini de încredere cerem ocrotirea ta. Vino în ajutorul nostru în strâmtorările şi primejdiile care ne ameninţă. Tu ai cunoscut încercările, oboseala şi truda. Tu cunoşti dorinţele, necazurile şi speranţele noastre. Ajută-ne să-l descoperim pe Isus Cristos prezent în noi şi în semenii noştri. Ocroteşte în dragoste şi pace sfânta Biserică şi întreaga familie umană.

(Vatican News – 19 martie 2020) E Sărbătoare. Revine în fiecare an la 19 martie solemnitatea sântului Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus şi soţul prea curat al Fecioarei Maria. Liturghia prezintă persoana lui Iosif din Nazaret inspirându-se din parabola lui Isus despre servitorul fidel: „Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale” (cf. Lc 12,42.44: Ant. la Intrare). În textul parabolei Isus întreabă căutător: „Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit?”. Şi răspunde: „Adevărat vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale”. Dumnezeu l-a rânduit pe Iosif din Nazaret stăpân al casei sale şi mai mare peste toate avuţiile sale.

1. Cultul sfântului Iosif: repere istorice

În istoria Bisericii cultul sfântului Iosif are o evoluţie lentă. După ce a rămas în umbră în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii încep să vorbească despre Iosif din Nazaret având în vedere figura unui alt Iosif, unul dintre cei doisprezece fii ai patriarhului Iacob (cf. Gen 37-48). Iosif fusese vândut de fraţii săi şi dus în Egipt, înfruntă vitregiile vieţii şi ajunge să ocupe o funcţie de cel mai înalt rang la curtea faraonului. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât Iosif îi salvează pe toţi ai săi în timpul unei foamete cumplite ce s-a abătut peste toată regiunea. Făcându-se cunoscut fraţilor săi, Iosif conclude potrivit credinţei omului biblic: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Gen 45,5). Părinţii Bisericii subliniază rolul lui Iosif din Nazaret care trăieşte încrezător în providenţa lui Dumnezeu. Cultul sfântului Iosif s-a răspândit repede începând de la sfârşitul Evului Mediu şi a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Din anul 1621 ziua de 19 martie este sărbătoare de poruncă în cinstea sfântului Iosif pe care papa Pius la IX-lea în 1870 l-a proclamat patron ceresc al Bisericii universale. Devoţiunea faţă de sfântul Iosif a fost susţinută în mod deosebit de papa Leon al XIII-lea care la început de pontificat şi-a pus slujirea sa sub protecţia sfântului Iosif (cf. Alocuţiunea către cardinali din 28 martie 1878). De la Leon al XIII-lea avem şi cunoscuta rugăciune către sfântul Iosif, patronul Bisericii: „La tine alergăm, fericite Iosife”, cu care încheie enciclica sa „Quamquam pluries” din 15 agosto 1889. Primele litanii în cinstea sfântului Iosif sunt cele reproduse în cartea călugărului carmelit Girolamo Graziano al Maicii Domnului din 1597. Au urmat alte versiuni până la cea cu 24 de invocaţii fixată şi aprobată pentru cultul public de sfântul Pius al X-lea în anul 1909. Numele sfântului Iosif a fost introdus în canonul roman al Sfintei Liturghii de papa Ioan al XXIII-lea în timpul desfăşurării Conciliului Vatican II (1962-1965). Apoi, cultul sfântului Iosif cunoaşte o oarecare stagnare încercându-se reaşezarea lui pe baze biblice mai sobre. Măreţia sfântului Iosif întemeiată pe rolul său în viaţa lui Cristos şi a Bisericii este ilustrată exhaustiv în Exortaţia apostolică „Redemptoris custos” a lui Ioan Paul al II-lea din 15 august 1989 (ce aşteaptă să fie tradusă şi în română), la centenarul scrisorii enciclice „Quamquam pluries” a lui Leon al XIII-lea din 15 august 1889. De la 1 mai 2013, numele sf. Iosif a fost introdus şi în Rugăciunile euharistice II, III, IV ale Liturghierului Roman.

2. Sfântul Iosif în misterele mântuirii

Cultul sfântului Iosif reaşezat pe baze biblice reiese din rugăciunea sărbătorii: „Dumnezeu a binevoit să încredinţeze ocrotirii fidele a sfântului Iosif începuturile misterelor mântuirii”. Textul de bază este cel din genealogia lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Iacob l-a avut de fiu pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numeşte Cristos (Mt 1,16). Ca descendent al lui David, Iosif face din Isus „fiul lui David”; ca adevărat soţ al Mariei, Iosif este „tatăl lui Isus”, păzitorul (în latină „custos” - custode) şi capul Sfintei Familii. De aceea, Biserica îl preamăreşte pe Dumnezeu dezvoltând în prefaţa Liturghiei aspectele biblice: „Iosif, bărbat drept, a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt, pe Domnul nostru Isus Cristos”. Sunt puse în evidenţă aici motivele iubirii poporului creştin faţă de acest bărbat „credincios şi drept” (fidelis et iustus), şi ale încrederii puse în puterea lui de mijlocire. Biserica învaţă că Dumnezeu ne oferă „în viaţa sfinţilor un exemplu de urmat, în mijlocirea lor un ajutor şi în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă” (Prefaţa Liturghiei pentru sfinţi). Acest lucru se realizează în mod cu totul particular în Iosif din Nazaret.

3. Iosif, exemplu de credinţă

Credinţa lui Iosif simplă şi totală precum cea a marilor patriarhi biblici avea în comun şi mijlocul prin care Dumnezeu comunica cu ei, adică prin vis. Este o credinţă-ascultare, gata să împlinească ceea ce i se cere. Nu-i vorba de a cunoaşte unele adevăruri abstracte, cât a se bizui şi a conta pe Dumnezeu şi a se supune voinţei sale. Credinţă sa nu rămâne o simplă atitudine a inimii, dar se traduce în slujire umilă prin fapte. Era un om de puţine cuvinte şi de multe fapte. Evangheliştii, după toate cercetările lor, n-au reuşit să găsească şi să ne transmită nici un cuvânt rostit de Iosif. El este sfântul pentru timpurile moderne invadate de beţia cuvintelor şi a discuţiilor fără capăt la radio, la televiziune şi în celelalte mijloace de comunicaţie în masă. Iosif din Nazaret este omul care uită de sine, fiind mereu gata să intervină pentru alţii, fără să pretindă ceva la schimb. Credinţa lui Iosif reiese din Evanghelia sărbătorii care prezintă naşterea lui Isus în versiunea evanghelistului Matei: „Şi naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt.  Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit să o lase în ascuns. Dar după ce cugetase el acestea, iată că îngerul Domnului i se arătă în vis şi-i zise: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate” (Mt 1,18-21.24a: Evanghelia sărbătorii). Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului. A crezut în planul de neînţeles al iubirii lui Dumnezeu înfăptuit în Fecioara Maria. Dacă la vestirea îngerului Maria a răspuns: „Iată, slujitoarea Domnului”, la vestirea îngerului Iosif nu rosteşte niciun cuvânt. Este omul faptei. Cu acest spirit o ia de soţie  pe logodnica sa, o însoţeşte la Betleem, caută un adăpost şi cele de trebuinţă naşterii pruncului, pleacă în grabă în Egipt, se întoarce şi se stabileşte la Nazaret. Petrece aici restul vieţii – nu ştim cât timp – muncind şi introducându-l pe Isus în meseria de lemnar, încât va fi numit „fiul lemnarului”. Iosif a trăit în lumina misterului întrupării Fiului lui Dumnezeu, nu numai prin apropierea fizică dar şi cu atenţia inimii. Iosif ne dezvăluie secretul unei umanităţi care trăieşte în prezenţa misterului, deschisă spre Dumnezeu în detaliile cele mai concrete ale existenţei. În Iosif nu există separare între credinţă şi acţiune. Credinţa îi orientează în mod decisiv faptele. Asumându-şi responsabilitatea, el se dă la o parte pentru a-i lăsa lui Dumnezeu libertatea să realizeze planul său, fără a pune obstacole. Iosif este un „om drept” (Mt 1,19) pentru că în toată existenţa se adaptează după cuvântul lui Dumnezeu. El este exemplu pentru taţi, pentru păstori de suflete şi pentru muncitori.

4. Sf. Iosif, exemplu pentru taţi

Evanghelia, deşi arată clar că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu ezită să-l numească pe Iosif, simplu, tatăl lui Isus şi pe Isus „fiul lui Iosif” (cf. Lc 4,22). Vorbind copilului Isus despre Iosif, Maria spune „tatăl tău” (cf. Lc 2,48), şi nu tatăl tău legal sau putativ. Tată nu este doar acela care procreează, dar şi acela care primeşte un copil ca fiu, care îl creşte cu sudoarea frunţii sale şi îşi asumă răspunderea pentru el. Şi Iosif a făcut toate acestea în mod exemplar faţă de Isus. Ca pentru orice copil evreu formarea biblică şi religioasă a lui Isus a trecut prin intermediul tatălui. Iosif l-a iniţiat pe Isus în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Cu Iosif a învăţat să spună „tată-abbà”, înainte de a se adresa cu acest cuvânt Tatălui ceresc. Paternitatea sfântului Iosif s-a manifestat în faptul că a făcut din viaţa sa o slujire, un sacrificiu pentru misterul întrupării şi misiunii răscumpărătoare strâns legate de ea; a folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei Familii, printr-o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale (cf. Ioan Paul al II-lea, Redemptoris custos 8). În cultura noastră care exaltă aproape unilateral dimensiunea erosului în căsătorie, figura lui Iosif aminteşte că există alte lucruri importante ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi pe un adevărat tată. Cineva poate să dea naştere trupeşte la mulţi copii dar să nu fie „tată” pentru nici unul dintre ei, dacă odată procreaţi, îi neglijează, sau dispare iresponsabil din familie, lăsând ca sărmana mamă să-şi asume singură greutatea creşterii şi educării lor pentru toată viaţa. O calitate deosebită a sfântului Iosif trebuie amintită taţilor şi soţilor: virtutea răbdării. Nu se cunoaşte despre el nici un semn de nerăbdare chiar în clipele cele mai dificile şi agitate ale sfintei Familii. Calmul şi răbdarea soţului faţă de soţie şi ale tatălui faţă de copii sunt adevărat balsam pentru viaţa de familie. Cu răbdare se rezolvă totul şi mai bine, cu mânie şi violenţă se ruinează totul. Există în lume regiuni în care se pare că mânia este considerată ca un drept al soţului şi un mod de a-şi manifesta bărbăţia. În realitate este semn de slăbiciune, nu de forţă.

5. Iosif, exemplu pentru păstori

În calitate de cap al primei „biserici domestice” care este Sfânta Familie, sfântul Iosif este model şi pentru păstorii Bisericii. De aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale. În Evanghelia sărbătorii se spune că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia sa” (Mt 1,24). În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, aceea de a fi „păzitor”, apărător, custode. Ocrotitorul cui? Al Mariei şi al lui Isus. Această pază ce se extinde apoi la Biserică, după cum a subliniat sfântul papă Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, a cărei imagine şi al cărei model este Sfânta Fecioară” (Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Custos 1). Cum îşi îndeplineşte Iosif rolul de păzitor, de custode? Cu discreţie, smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină, chiar şi când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul rămânerii lui Isus în templul din Ierusalim, la vârsta de 12 ani, îi însoţeşte cu grijă şi iubire în fiecare moment. Este alături de Maria, soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria la Betleem pentru recensământ şi în orele de chin şi bucurie ale naşterii; în momentul dramatic al fugii în Egipt, în căutarea cu îngrijorare a fiului la templu; şi apoi, în viaţa de fiecare zi acasă la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria pe Isus. Cum trăieşte Iosif vocaţia de ocrotitor al Mariei, al lui Isus, al Bisericii? În atenţie constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la planul său şi nu atât la planurile proprii. Este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David (cf. 2Sam 7,4-5.12-14.16: prima lectură): Dumnezeu nu doreşte o casă construită de mâna omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul său, de planul său. Dumnezeu însuşi construieşte casa din pietre vii marcate cu sigilul Duhului său. Iosif este „păzitor, apărător”, pentru că ştie să asculte de Dumnezeu, se lasă călăuzit de voinţa sa şi tocmai de aceea este şi mai atent la persoanele care-i sunt încredinţate; ştie să înţeleagă în mod realist evenimentele; este atent la ceea ce se petrece în jurul său şi ia decizii  înţelepte. În el vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră, să avem grijă de ceilalţi, să avem grijă de mediul înconjurător!” (cf. papa Francisc, Omilia la început de pontificat, 19 martie 2013).

6. Sfântul Iosif, exemplu pentru muncitori

Biserica a instituit o comemorare liturgică specială dedicată sfântului Iosif Muncitorul care se celebrează la 1 mai pentru a pune în evidenţă semnificaţia muncii. Nu insistăm azi asupra acestui aspect. Iosif  este prezentat ca exemplu pentru toţi cei care îşi câştigă pâinea vieţii de toate zilele cu sudoarea frunţii şi fac  din munca manuală o cale de sfinţenie. Sfântul Iosif a cunoscut multe din greutăţile pe care le întâmpină şi azi mulţi taţi, capi de familie, precum căutarea unei locuinţe. Să ne gândim, de pildă, la timpul când se afla la Betleem împreună cu Maria, umblând pe străzi, bătând la porţi străine în căutarea unui adăpost pentru naşterea lui Isus. Să ne gândim la fuga în Egipt, în ţară străină pentru salvarea pruncului, la situaţia de emigrant şi apoi la preocuparea pentru pâinea zilnică, după întoarcerea la Nazaret,

7. Sfântul Iosif, mare mijlocitor

Pe lângă faptul că sunt pentru noi exemple de urmat, sfinţii sunt mijlocitori ai noştri la Dumnezeu, sunt prietenii noştri. Maestru al vieţii interioare, muncitor implicat în îndeplinirea zilnică a datoriei, servitor fidel al lui Dumnezeu în continuu raport cu Isus: acesta este Iosif. Creştinul învaţă de la Iosif ce înseamnă a fi în Dumnezeu şi a fi pe deplin inclus între oameni, sfinţind lumea. Să-l frecventăm pe Iosif şi-l vom întâlni pe Isus! Să-l frecventăm pe Iosif şi o vom întâlni pe Maria, care umple mereu cu pace atelierul din Nazaret! Revine spontan în gând apropierea dintre Iosif din Nazaret, capul sfintei Familii şi patriarhul Iosif din Vechiul Testament, ajuns mare vizir în Egipt la curtea faraonului. În timpul foametei care bântuia întreaga regiune şi locuitorii Egiptului au început să ducă lipsă de pâine, faraonul le-a spus supuşilor să se ducă la Iosif: „Ite ad Ioseph! Mergeţi la Iosif!” (cf. Gen 41,55). Iosif din Nazaret: „iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale! La invitaţia „Mergeţi la Iosif”, răspundem cu mobilizatoarea rugăciune către patronul Bisericii universale: „La tine alergăm, fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta”. Îl rugăm să apere neamul cel ales al lui Isus Cristos şi să vină în ajutorul nostru în lupta împotriva puterii întunericului şi să apere sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire. Îl rugăm pe păzitorul dumnezeieştii Familii să ocrotească în pace şi armonie familiile noastre, poporul nostru şi întreaga familie umană. Îl rugăm să-şi întindă peste fiecare dintre noi ocrotirea sa, pentru ca, sprijiniţi de pilda şi ajutorul său, să putem trăi cu sfinţenie, muri cu evlavie şi dobândi în ceruri fericirea veşnică.

8. Rugăciunea zilei

Dumnezeule atotputernic, care ai binevoit să încredinţezi ocrotirii fidele a sfântului Iosif începutul misterelor mântuirii, dă-i Bisericii tale harul, ca, prin mijlocirea lui, să le păstreze cu credinţă şi să lucreze cu râvnă pentru împlinirea lor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic la miercuri 18 martie 2020)

18 martie 2020, 11:04