Consideraţii omiletice la prima Duminică din Postul Mare (A): Evanghelia ispitirilor
(Vatican News - 1 martie 2020) E Ziua Domnului, prima duminică a Postului Mare. Miercurea trecută, prin ritul auster şi sugestiv al primirii cenuşii în semn de convertire, am pornit pe drumul de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Este un timp de trecere prin misterul pascal de la sclavia păcatului la starea de libertate. Textele liturgice evocă timpul călătoriei lui Israel prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei, după ieşirea din sclavia Egiptului. Timp de patruzeci de ani,. Dumnezeu s-a arătat pentru popor ca refugiu sigur şi ultim în mijlocul primejdiilor. Domnul îl eliberează din laţul vânătorului, de ciuma ce se răspândeşte în întuneric, de molima care bântuie în plină zi. Moise asigură poporul: „Cu aripile sale te va acoperi Domnul şi sub penele sale vei găsi adăpost (cf. Ps 90/91,4: Ant. la Împărtăşanie; Dt 32,11). Într-adevăr, „Domnul mergea înaintea lor, ziua într-o coloană de nor, ca să-i conducă pe drum, iar noaptea într-o coloană de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. Coloana de nor nu se depărta ziua dinaintea poporului, nici coloana de foc noaptea” (Ex 13,21-22). Într-un oracol final Domnul însuşi spune: „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă” (cf. Ps 90/91,15-16: Ant. la Intrare). În acest timp prielnic de convertire avem la îndemână cuvântul Domnului. Păcatul a intrat în lume prin ademenirea diavolului dar a fost învins de Cristos. Prezentându-se la râul Iordan pentru a fi botezat, Isus a făcut o alegere precisă: aceea de a urma în toate voinţa lui Dumnezeu (cf. Mt 3,15). Îndată după botez, Isus este condus în pustiu. Acolo îşi începe misiunea cu lupta împotriva ispititorului de demult. De fapt, Postul Mare este şi pentru creştini un timp de luptă spirituală pentru a înainta pe căile Domnului, pentru a adera mai decis la voinţa sa şi pentru a combate mai energic egoismul nostru care se manifestă în diferite moduri. În aceste consideraţii omiletice, după o scurtă privire de ansamblu asupra lecturilor liturgice, aprofundăm pe larg Evanghelia zilei.
1. Isus noul Adam
Prima lectură (cf. Gen 2,7-9; 3,1-7) şi Evanghelia (cf. Mt 4,1-11) vorbesc despre ispită şi ispitiri. Dacă Adam şi Eva în Eden au cedat la ademenirile şarpelui ispititor, Isus, noul Adam, retras în pustiu, a rezistat ispitirilor diavolului şi l-a învins. După ce primii strămoşi au mâncat din pomul oprit, li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Gen 3,7). Nu-i vorba de un surplus de inteligenţă în a înţelege realitatea lucrurilor. Adam şi Eva au înţeles în mod clar că poziţia lor în faţa lui Dumnezeu nu mai era o relaţie intimă de comuniune şi acest fapt i-a făcut să simtă un tremur de frig şi singurătatea abandonului. Voind să trăiască în neatârnare faţă de Dumnezeu, au devenit sclavii ispititorului. Atunci au cusut laolaltă frunze de smochin şi au făcut îmbrăcăminte din ele, încercând astfel să regăsească demnitatea reciprocă şi forţa de a înfrunta situaţiile vieţii. Dar, slavă Domnului, „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul”. În lectura a doua (cf. Rom 5,12-19), apostolul Paul vorbeşte despre biruinţa harului lui Cristos asupra păcatului. Prin ascultarea sa faţă de Tatăl Isus l-a învins pe diavol pentru noi şi în consecinţă putem înainta cu curaj şi încredere spre biruinţa asupra ispititorului.
2. Evanghelia ispitirii lui Isus
Liturghia acestei duminici propune Evanghelia ispitirii lui Isus în versiunea evanghelistului Matei. Îndată ce a fost botezat în râul Iordan, Isus a fost condus de Duhul Sfânt în pustiu ca să fie ispitit de diavol. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, i s-a făcut foame. Atunci, apropiindu-se, ispititorul i-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini". Dar Isus i-a răspuns, zicând: "Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu". Apoi diavolul l-a dus în oraşul sfânt, l-a aşezat pe aripa templului şi i-a zis: "Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti de vreo piatră piciorul tău". Isus i-a răspuns: "Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". După aceasta diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: "Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina". Atunci Isus i-a răspuns: "Pleacă din faţa mea, Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti". Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată, au venit la Isus îngerii şi îl slujeau (Mt 4,1-11: Evanghelia zilei).
3. Isus ispitit de diavol
Actorii protagonişti sunt doi: Cristos şi diavolul. Cele trei ispitiri au ca fundal: pustiul, aripa templului din Ierusalim şi un munte foarte înalt. Evanghelistul Matei explică ispitirile pe înţelesul ascultătorilor. Este vorba de ispita pâinii, de ispita prestigiului şi de ispita puterii. Acestea sunt şi ispitele oamenilor dintotdeauna. Sunt trei forme diverse de speranţă mesianică existente la acea vreme în rândul poporului. Se aştepta un Mesia glorios care, ca un nou Moise, să hrănească poporul în pustiu: „Spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Mesia fiind un necunoscut trebuia să se impună atenţiei tuturor printr-un gest spectacular săvârşit la templu: „Aruncă-te jos!”. Era aşteptat un Mesia naţionalist care să domine întreaga lume: „Toate acestea ţi le voi da ţie”. În Vechiul Testament, poporul supus unor ispite identice a cedat pe când călătorea prin pustiu, după ieşirea din Egipt (cf. Dt 8,3; 6,16). Isus reface istoria poporului său.
4. Isus respinge ispitele cu puterea Cuvântului
La fiecare ispită Isus răspunde cu un citat biblic: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti”. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru Isus adevărată mâncare. "Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34). Solidar cu săracii, „anawìm”, Cristos a rămas mereu în comuniune cu Tatăl ceresc şi credincios faţă de El şi de cei săraci, a rezistat seducţiei şi a urmat drumul lui Mesia Sljuitor, un drum în slujba poporului. Cuvântul Scripturii este un adevărat antidot ce neutralizează săgeţile înveninate lansate de potrivnic. Toate cele trei ispite urmăresc un singur lucru: acela de a-l abate pe Isus de la voinţa lui Dumnezeu. În timp ce primul Adam a voit să se realizeze singur căutând fericirea în neatârnarea de Dumnezeu, Isus, noul Adam îşi începe misiunea publică în totală supunere şi ascultare. Supune întreaga sa viaţă lui Dumnezeu. Va fi ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. A atins astfel rădăcinile metafizice ale răului şi ale morţii iar prin glorioasa sa înviere din morţi a devenit izvor de viaţă şi de nemurire pentru cei care îl urmează.
5. Isus, slujitorul lui Dumnezeu
Isus s-a lăsat condus mereu de cuvântul lui Dumnezeu şi în el afla lumină şi hrană. Mai cu seamă profeţia despre Slujitorul lui Dumnezeu anunţată de Isaia (cf. Is 42,1-9; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12) îl susţine şi îi dă curajul de a continua misiunea încredinţată de Tatăl. La botezul în râul Iordan şi apoi la schimbarea la faţă pe muntele Tabor, Isus primeşte de la Tatăl confirmarea misiunii sale şi a drumului de urmat. Glasul din cer repetă cuvintele cu care profetul Isaia îl prezintă poporului pe Slujitorul lui Dumnezeu: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria" (Mc 1,11). "Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!" (Mc 9,6). Isus s-a definit pe sine şi misiunea sa ca „Fiu al Omului care nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mt 20,48; Mc 10,45). Această lecţie a învăţat-o de la mama sa care îi spusese îngerului: "Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Isus a înfruntat ispitele ascultând cuvântul lui Dumnezeu, pentru a aprofunda conştiinţa misiunii sale şi căutând forţă în rugăciune.
6. Ispita: o constantă în viaţa lui Isus
Ispita îl însoţeşte pe Isus de la începutul vieţii publice până la sfârşit, de la botezul în râul Iordan până la moartea pe cruce. În măsura în care vestea cea bună a Împărăţiei era anunţată poporului, creştea şi presiunea asupra lui Isus pentru a răspunde aşteptărilor mesianice, adică să fie Mesia aşa cum alţii îl doreau şi îl voiau: un „Mesia glorios şi naţionalist”, „Mesia rege”, „Mesia mare preot”, „Mesia judecător”, „Mesia războinic”, „Mesia învăţător al legii”. Scrisoarea către Evrei spune despre Isus că „a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15). Ispita nu a reuşit niciodată să-l facă pe Isus să se abată de la misiunea sa. El a continuat imperturbabil drumul său ca „Mesia Slujitor” anunţat de profetul Isaia şi aşteptat mai ales de săracii poporului, numiţi „anawìm”. Înaintând neabătut pe drumul său, Isus nu s-a temut de conflicte, nici cu autorităţile civile şi religioase şi nici cu persoanele cele mai dragi. Toţi cei care îl ispiteau, încercând să-l facă să se abată din drum, primeau de la Isus răspunsuri categorice şi reacţii neaşteptate.
7. Isus ispitit de oameni
Ispititor sau Satana este tot ceea ce face să ne abatem de la planul lui Dumnezeu. În acest sens, Petru a fost satana pentru Isus (cf. Mt 16,23). Când a încercat să-l îndepărteze pe Isus de la drumul crucii spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!" (Mt 15,22), Isus, întorcându-se, i-a spus lui Petru: "Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mt 16,23). Rudele lui Isus, au fost cele dintâi care voiau să-l poarte acasă: „Au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). În răspunsul său Isus foloseşte cuvinte aspre ce păreau să indice o ruptură cu ai săi: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?" (Mc 3,33). Când Isus a căpătat renume, rudele voiau ca el să se arate mai mult în public: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, ca să vadă şi discipolii tăi lucrările pe care le faci, căci nimeni nu lucrează în ascuns când vrea să fie cunoscut. Dacă faci acestea, arată-te lumii!” (In 7,3-4). Încă o dată, Isus răspunde arătând că există o diferenţă radicală între propunerea sa şi propunerea lor: "Nu a venit încă timpul meu. Însă timpul vostru este totdeauna potrivit. Lumea nu poate să vă urască, însă pe mine mă urăşte, pentru că eu dau mărturie împotriva ei, că faptele ei sunt rele. Mergeţi voi la sărbătoare; eu însă nu mă duc la sărbătoarea aceasta, pentru că timpul meu nu s-a împlinit încă". Spunând acestea, a rămas în Galileea (In 7,6-8). Chiar şi părinţii lui se plângeau. Când l-au aflat în templul din Ierusalim, Maria şi Iosif, „văzându-l, au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: "Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi". El însă le-a spus: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa o Tatălui meu?" (Lc 2,48-49). Apostolii, fericiţi de admiraţia pe care Isus o trezise în rândul poporului, voiau ca el să se adreseze mulţimii. Însă refuzul lui Isus a fost categoric. Nu caută spectacol şi aplauze: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit". Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli (Mc 1,38-39). La rândul său, Ioan Botezătorul voia să-l determine pe Isus să fie un „Mesia judecător sever”(cf. Lc 3,9; Mt 3,7-12). Isus îl trimite pe Ioan la profeţiile de demult pentru a le compara cu faptele sale: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,4-6 şi Is 29,18-19; 35,5-6). Poporul, văzând semnul înmulţirii pâinilor în pustiu, conclude: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!". Aşadar, cunoscând că au de gând să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur (In 6,14-15), pentru a rămâne cu Tatăl în singurătate. Apoi, în timpul arestării, în ceasul întunericului (cf. Lc 22,23) apare ispita de a se comporta ca un „Mesia războinic”. Dar Isus i-a zis celui care tăiase urechea unui servitor al arhiereului: "Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri” (Mt 26,52) şi "Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!" (Lc 22,40).
8. Biruinţa lui Cristos, biruinţa noastră
Postul Mare pune în evidenţă condiţia omului pe pământ. Lupta victorioasă împotriva ispitelor prin care Isus îşi începe misiunea mesianică, ne face conştienţi de propria fragilitate. Ne aminteşte că trăirea creştină implică o luptă "împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului" (Ef 6,12), în care diavolul este în acţiune şi nu încetează să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Dumnezeu. Cristos iese victorios din lupta cu ispititorul pentru a ne deschide inima la speranţă şi a ne da harul să învingem seducţiile ispititorului de demult. În Cuvântul ascultat şi trăit şi în solicitudinea generoasă faţă de semenii noştri, găsim cel mai bun leac la tentaţia de a ne sustrage iubirii lui Dumnezeu; găsim resursa adecvată pentru a evita idolatria auto-promovării. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Postului Mare. Domnul ne oferă încă o dată şansa de a ieşi din starea de anestezie spirituală şi din impasul vieţii. Reuşita este garantată de experienţa lui Isus, care s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat. Şi Isus s-a aflat singur în faţa ispitei, dar întărit de Cuvântul lui Dumnezeu şi asistat de mesageri divini a ieşit biruitor, iar biruinţa lui este şi a noastră.
9. Rugăciunea Bisericii
Încheiem aceste consideraţii cu prefaţa Liturghiei şi rugăciunea acestei duminici din Postul Mare: „Cristos renunţând la hrana pământească timp de 40 de zile, a consfinţit prin postul său, acest timp de pocăinţă, şi zădărnicind uneltirile ispititorului străvechi, ne-a învăţat să biruim pornirile rele, pentru ca sărbătorind misterul pascal cu inimi curate să ajungem la bucuria veşnică a învierii”. „Dumnezeule atotputernic, dă-ne, te rugăm, harul, ca, prin celebrarea acestui sfânt post, să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de joi 27 februarie 2020)
