Consideraţii omiletice la solemnitatea "Cristos, Regele Universului" (C): Regele iubirii

(Vatican News - 24 noiembrie 2019) E Ziua Domnului. Anul bisericesc după calendarul Bisericii Romano - Catolice se încheie cu sărbătoarea Domnului nostru Isus Cristos, Regele universului. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, îi aducem regelui nostru prinos de recunoştinţă, spunând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor” (Ap 5,12;1,6: Ant. la intrare). Isus Cristos este regele universului pentru că s-a dăruit pe sine până la moartea pe cruce pentru viaţa lumii. El continuă să desăvârşească în noi misterul său pascal de pătimire, moarte şi înviere. Credinţa în Cristos ne face să trăim, să suferim, să murim şi să înviem zilnic împreună cu El prin Duhul dătător de viaţă.  Regalitatea lui se realizează zilnic în noi, în mod discret şi tainic, cu harul care ne eliberează pe toţi de sclavia păcatului şi ne uneşte cu el în bucuroasă ascultare.

1. Sărbătoarea „Cristos, Regele universului”

Originea acestei sărbători este relativ recentă. A fost instituită de papa Pius al XI-lea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt. Precizăm însă că Biserica nu a trebuit să aştepte această dată pentru a recunoaşte prin liturghia ei, stăpânirea universală a lui Cristos. Alte sărbători liturgice precum Epifania Domnului, Paştele Învierii şi Înălţarea lui Isus la cer conţin trăsături ale regalităţii lui Cristos. Când papa Pius al XI-lea a stabilit această sărbătoare, avea în vedere şi motive de pedagogie pastorală. Se răspândeau atunci ateismul militant iar secularizarea progresa în ritm galopant. Păstorul universal al Bisericii a voit să afirme explicit domnia spirituală a lui Cristos asupra întregii umanităţii şi a instituţiilor ei sociale. Fixată iniţial într-o duminică din octombrie, ultima reformă liturgică a reaşezat sărbătoarea la încheierea anului bisericesc. În felul acesta a fost redimensionată mai bine perspectiva celebrării în privinţa conţinutului. Acest lucru este vizibil chiar în titlul sărbătorii. De la simpla denumire „Cristos Rege” s-a trecut la evidenţierea dimensiunii universale şi escatologice: „Domnul nostru Isus Cristos, Regele Universului”. Solemnitatea încununează anul liturgic. Îl contemplăm pe Isus Cristos, începutul şi sfârşitul, stăpânul vieţii şi al istoriei. În prim plan nu mai este instanţa de concurenţă şi de contestaţie în raport cu realităţile temporale. Domnia spirituală a lui Cristos nu intră în competiţie cu împărăţiile pământeşti. Acestea sunt vremelnice, se ridică şi cad rând pe rând în istoria lumii. În enciclica „Quas primas” din 11 decembrie 1925, prin care papa instituia această sărbătoare, este citat un imn liturgic în limba latină: „Non eripit mortalia, qui regna dat coelestia - Nu răpeşte cele pieritoare, acela care dă stăpânirile cereşti”. Ce înseamnă aceasta? Desigur, nu înseamnă să ne retragem din lume. „Aşteptarea unui pământ nou, nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul unei familii umane care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină” (GS 39).

2. Cristos domneşte de pe înălţimea Crucii

Evanghelia sărbătorii aduce înainte ochilor noştri scena de pe Golgota. Isus răstignit pe Cruce este batjocorit de mai marii poporului şi de către soldaţi. Deasupra capului este inscripţia: „Acesta este regele iudeilor”. Alături de Isus, sunt răstigniţi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga. Cel din partea stângă îl insultă, iar cel din dreapta, recunoscându-şi faptele şi vinovăţia, îi zice lui Isus: „Aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!”. Iar Domnul îi răspunde: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în rai!”. Episodul este narat de evanghelistul Luca. În acel timp, poporul şi căpeteniile îşi băteau joc de Isus, zicând: "Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Mesia, alesul lui Dumnezeu!" Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea oţet şi ziceau: "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!" Deasupra lui, a fost pusă o inscripţie în greceşte, latineşte şi evreieşte: "Acesta este regele iudeilor". Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i: "Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!" Dar celălalt, răspunzând, îl mustră: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!" Apoi a adăugat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" Isus i-a răspuns: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,35-43: Evanghelia zilei). Propunem câteva consideraţii pe marginea acestei pagini evanghelice.

3. Cristos, Răscumpărătorul omului

Aşadar anul liturgic se încheie cu acest paradox. Sărbătoarea lui Cristos Rege este celebrată prin scena lui Cristos răstignit şi umilit în afara Ierusalimului şi care îi promite paradisul unui tovarăş de supliciu. Pare o contradicţie, şi cu toate acestea tocmai de pe acea cruce, Isus, înălţat între cer şi pământ, îşi manifestă slava şi demnitatea regească. Regalitatea lui nu este dominaţie, nici imperialism, dar viaţă dăruită din iubire în absolută libertate; braţe deschise pentru a cuprinde lumea într-o îmbrăţişare de solidaritate unică, dumnezeiască. O faţă pe care curg şiroaie de sânge, un chip desfigurat de suferinţă: iată cine domneşte peste noi. Chip absolut improbabil pentru suveranii pământului dar autentic şi caracteristic pentru Acela care stăpâneşte cu adevărat peste lume şi o conduce din nou în raiul pierdut. Începe cu acel tovarăş de suferinţe pe care îl asigură: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Se poate spune că tâlharul din dreapta crucii, identificat de tradiţie cu numele de Dismas, este ultimul din mulţimea de bolnavii vindecaţi de Isus pe parcursul Evangheliei. Mai mult, devine primul sfânt canonizat de însuşi Isus. Este cel dintâi care i-a adus omagiu regelui Cristos, atunci când i-a recunoscut nevinovăţia şi stăpânirea de sine în suferinţa supremă.

4. Prin Cristos, împăcare şi speranţă

Apostolul Paul oferă dramei de pe Calvar această explicaţie teologică: „Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce” (cf. Col 1,12-20: lectura a doua). Cristos nu s-a salvat pe sine dar îi salvează pe alţii. Prin sângele lui avem reconcilierea; în umilirea lui, mărirea noastră. Să nu renegăm această suveranitate unică şi divină, înlocuind-o cu reprezentaţii împovărătoare de glorie deşartă, de slavă omenească şi putere spectaculară. Din contra, cu tâlharul din dreapta crucii să spunem fiecare în duh de adâncă smerenie: „Isuse, aminteşte-ţi de mine în împărăţia ta!" Putem adăuga şi invocaţiile din compoziţia religioasă medievală numită în latină „Dies irae, dies illa” în care Maria Magdalena este identificată cu păcătoasa iertată de Isus: „Qui Mariam absolvisti, Et latronem exaudisti, Mihi quoque spem dedisti - Tu care ai iertat-o pe Maria / Şi l-ai ascultat pe tâlhar,/ Mi-ai dat speranţă şi mie”. Este marea speranţă de care avem nevoie pentru Ziua Domnului care va veni în slavă.

5. Împărăţia lui Cristos

„Să aducem cu bucurie mulţumire lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, care sunt în lumină. El ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor” (Col 1,12). Adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl spunem în prefaţa Liturghiei: „Tu l-ai consacrat pe Fiul tău unul-născut, pe Isus Cristos Domnul nostru cu untdelemnul bucuriei ca Preot şi Rege peste toate: pentru ca el, dăruindu-se pe altarul crucii drept victimă neprihănită şi împăciuitoare, să aducă la îndeplinire tainele răscumpărării lumii; şi luând în stăpânirea sa toate făpturile să ofere maiestăţii tale nemărginite o împărăţie veşnică şi universală: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”.

6. Împărăţia adevărului: o reflecţie personală

Să învăţăm din istoria biblică dar şi din cea următoare. În anul 164 înainte de Cristos regele Antioh al IV-lea care ridicase o statuie a lui Jupiter pe altarul templului din Ierusalim, era pe moarte. Zăcând la pat, îl cuprindea o mare tristeţe. I-a chemat pe toţi prietenii săi şi le-a spus: "Somnul s-a îndepărtat de ochii mei şi neliniştea mi-a cuprins inima. Şi mi-am zis în inimă: «La ce suferinţă am ajuns şi în ce mare furtună mă aflu acum eu, care eram fericit şi iubit în puterea mea!» Acum îmi amintesc de relele pe care le-am făcut în Ierusalim, luând toate obiectele de argint şi de aur care erau în el şi trimiţând să fie nimiciţi locuitorii lui Iuda fără motiv. Recunosc că din cauza acestor lucruri m-au ajuns aceste rele. Iată, mor cu mare tristeţe într-o ţară străină!" (cf. 1Mac 6,9-13). Ce-i de spus? Este rezumatul dezamăgitor al unei vieţi. Ce tristeţe! În momentul adevărului, regele Antioh recunoaşte că programul existenţei sale a fost un faliment. Acest episod cutremurător face să ne gândim la alte situaţii existenţiale mai aproape de noi. Scriitorul şi publicistul spaniol Josè Luis Martìn Descalzo (+1991), în una din cărţile sale, povesteşte despre un paroh muribund. Acesta, într-un moment de tulburare a conştiinţei provocat de boală, îşi revede filmul vieţii ca un mare coş plin cu alune. Simţindu-se condamnat să le spargă una câte una, constată că toate sunt goale. Şi scriitorul comentează: toate faptele săvârşite fără iubire, mai mult sau mai puţin din silă, rămân goale. Nu insuccesul exterior provoacă tristeţea, căci şi Isus a cunoscut tristeţea în viaţa de pe pământ. Singurul faliment adevărat este faptul de a nu fi iubit; faptul de a nu se fi iubit nici pe sine, alergând după iluzii de mărire şi de plăcere. Dar orice moarte este întotdeauna un moment solemn. Impune o pauză de tăcere şi reflecţie înaintea Răstignitului, Regele iubirii jertfelnice.

7. Cântarea psalmistului

Cântarea pelerinilor care urcau la templul din Ierusalimul, să ne însufleţească pe drumul vieţii spre patria cerească: Vom merge cu bucurie în casa Domnului. M-am bucurat când mi s-a spus: "Să mergem în casa Domnului!" Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile casei lui David (Ps 121/122,1-2.4-5: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea zilei

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în fiul tău preaiubit, regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 23 noiembrie 2019)