De la tabăra romilor la brutărie. Saltul Adrianei într-o viaţă "normală"
Cetatea Vaticanului – Cecilia Seppia
Din păcate, viaţa nu i-a fost întotdeauna roz şi a vărsat mute lacrimi; nu de bucurie, se înţelege. Adriana este o tânără de etnie rom care s-a născut în Italia; tatăl ei este croat iar mama serbă. Pe trup, Adriana încă mai poartă semnele de neşters ale discriminării suferite din cauza originii ei. Când, în 2013, a ajuns la Centrul de primire pentru minori "Don Bosco" pentru a începe un proiect de integrare în câmpul muncii, Adriana nu mai poseda nimic în afară de hainele de pe ea. Casa ei – o rulotă cumpărată cu mari dificultăţi, în urma vânzării unui teren posedat în străinătate, parcat într-o mică tabără rom din cartierul Casal Bruciato, de la periferia estică a Romei, fusese sechestrată de poliţie. «Viaţa de rom nu mi-a plăcut niciodată » - mărturiseşte Adriana. «Este o viaţă dificilă, dură şi – în timpul adolescenţei devine şi mai dură. Primeşti multe lovituri.»
Refuzul, condiţia existenţei ca deşeu, discriminarea
Viaţa Adrianei şi a familiei ei numeroase a fost marcată de multe situaţii de abandon, refuz, mutări, în încercarea de a găsi un loc unde să se poată simţi acceptaţi. Primul care i-a lăsat a fost tatăl; apoi bunicii, apoi o soră. Mama reuşeşte cu greu să se îngrijească de cei şase fii care încearcă să se descurce singuri, "cum fac toţi romii", spune Adriana. "Furturi mărunte, cerşit, spălat de parbrize la semafoare, trăim şi dormim pe stradă sau – când prin absurd ne merge bine – în vreo chestură, în sala de aşteptare de la secţia de urgenţe a vreunui spital. Aşa avem măcar un loc unde să ne adăpostim. Eu aşa am trăit de la 8 la 15 ani. (…)", îşi aminteşte Adriana.
Momentul de cotitură
În ciuda loviturilor primite de la viaţă, în existenţa Adrianei avea să intervină un moment de cotitură, odată cu convertirea mamei care a intrat într-o comunitate evanghelică. Mama Adrianei era disperată şi bolnavă însă, întâlnirea cu Cristos, acceptarea ei din partea comunităţii, forţa rugăciunii, au semănat în ea nevoia de o schimbare radicală: de a părăsi pentru totdeauna viaţa de rom şi de a se integra în lumea celor supranumiţi gagé (adică a celor care nu fac parte din etnia rom). «Mama» – continuă Adriana – «ne-a dat libertatea de a alege ce fel de viaţă voiam să trăim, iar noi am ales. Însă, din cauza acestei alegeri, era văzuţi rău în rândul comunităţii noastre; chiar şi aici eram trataţi rău şi eram discriminaţi».
Continuându-şi istorisirea, Adriana îşi aminteşte dificultatea celor din jur de a înţelege transformarea, schimbarea ei. Povesteşte: «Mulţi îmi spuneau: cum, tu care erai o infractoare îmi vorbeşti acum de Dumnezeu. Ce glumă mai e şi asta?»
În schimb pentru Adriana, acel salt în necunoscut era lucrul cel mai normal şi mai luminos care i se întâmplase până atunci. Istoriseşte despre ajutorul primit de la membrii acestei comunităţi şi despre bucuria de a nu fi văzut în ochii lor nicio urmă de prejudecată. «Poate pentru voi nu este important, însă ei m-au tratat şi continuă să mă trateze şi acum cu afecţiune, chiar dacă ştiau şi ştiu prea bine că sunt de etnie rom», spune Adriana, amintindu-şi: «Într-o zi, unul din comunitate mi-a spus: "În ochii lui Dumnezeu suntem cu toţii egali, pentru că suntem cu toţii fiii lui şi, fiindu-i fii, suntem totodată fraţi între noi."»
"Dumnezeu". Acesta este cuvântul pe care Adriana îl pronunţă cel mai des şi, de fiecare dată, pare să-i iasă din gură o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, "acel Tată care nu abandonează niciodată, acel Prieten căruia poţi să-i încredinţezi toate temerile, dar şi succesele şi speranţele".
Mâna lui Dumnezeu
Însă, pentru Adriana, necazurile nu erau încă destinate să sfârşească. Vicisitudinile păreau să se ţină lanţ: tatăl în închisoare, tensiuni între părinţi, mutarea mai întâi în Spania, apoi în Franţa şi, după un timp, revenirea în Italia. Aceleaşi probleme în locuri diferite: dificultate de integrare, lipsa celor necesare, probleme cu autorităţile.
Însă, odată ajunsă în "Centrul de primire pentru minori Don Bosco", Adriana a simţit intervenţia divină a Domnului, prin cursuri de formare şi integrare în câmpul muncii, prin ajutoare concrete oferite familiei, precum suma necesară în demersul restituirii rulotei şi constituirea unui grup de binefăcători care ajută familia Adrianei din punct de vedere economic, pentru a face măcar faţă primelor necesităţi.
Minunea de a avea un loc de muncă
Pentru Adriana, care la acea vârstă avea 17 ani, la Centrul de primire pentru minori "Don Bosco" s-a deschis posibilitatea unui parcurs de integrare în câmpul muncii, prin intermediul unei practici formative. Au început colocviile de susţinere şi orientare , şi-a studiile în cadrul unei şcoli generale, a urmat lecţii de bucătari şi brutari, şi a început să lucreze, pregătind gustări în mica bucătărie a unui bar. Dar mai ales, a început să se integreze într-o lume făcută din orare, reguli, datorii dar şi din bucuria de a primi, la sfârşitul lunii, un salariu.
În mai 2015, familiei Adrianei i-a fost oferită posibilitatea de a se muta într-un apartament dintr-o mică localitate din apropierea Romei, cu un contract de închiriere în regulă. Acum are un pat, o baie, o bucătărie, ceea ce îi permite Adrianei să aibă o rezidenţă şi acces la serviciile esenţiale. Adriana a făcut şi alte munci, cu ora, colaboratoare domestică, baby sitter şi, în prezent, datorită ajutorului unui preot care o cunoştea, a primit propunerea de a munci la brutăria unde lucrează şi în prezent.
"Îmi place mult această muncă. Îmi place să vorbesc cu persoanele care vin aici să cumpere pâine, dulciuri. Câteodată îmi povestesc din viaţa lor iar eu le povestesc din viaţa mea. Ce le spune Adriana? Că Dumnezeu a salvat-o şi se simte iubită de El, iar acesta este cel mai frumos lucru din lume. (traducere din italiană de Anca Mărtinaş)
