Din povestea vieţii lui Martinho: rănile Mozambicului vindecate prin iertare
Cetatea Vaticanului – Paul Samasumo
6 septembrie 2019 – Vatican News. «Tatăl meu a murit în timpul războiului civil. A fost ars într-o maşină. L-au redus la o grămăjoară de cenuşă. Nici măcar nu i-am putut vedea trupul. Însă nu a fost singurul asasinat.» Martinho Mateus da Silva, fondator şi ex preşedinte al Asociaţiei comunităţii mozambicane din Italia istoriseşte drama în care a fost implicată întreaga lui familie. «În timpul războiului civil mi-au murit mulţi unchi şi alte rude. Mulţi mozambicani au părăsit ţara şi s-au refugiat în Zimbabwe, în Zambia, în Malawi şi în Tanzania. Familia noastră nu a mers într-o tabără de refugiaţi. Am rămas acasă, însă viaţa noastră de copii a fost marcată de fuga, în nenumărate rânduri, din mica noastră localitate – Inhalaia Barue (provincia Manica) – în pădure, unde ne ascundeam de teama conflictelor şi de frica de a fi prinşi» – istoriseşte Martinho, evidenţiind importanţa avută de prezenţa papei Francisc în Mozambic şi exprimându-şi gratitudinea faţă de Sfântul Părinte, care a dorit să dea voce suferinţei şi luptelor lor.
Un copil lipsit de copilărie şi de bucuria jocului
Martinho este o persoană prietenoasă şi sociabilă, cu un surâs relaxat şi plin de căldură. Vorbeşte patru limbi europene, lucrează pentru Vatican şi şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă în Italia. Este căsătorit cu o keniană şi are trei copii. În ciuda vieţii împlinite, în Martinho continuă să fie deschise rănile unui război civil brutal şi a unei copilării furate. «Nu am avut nicicând oportunitatea, avută de mulţi copii, de a mă juca şi de a fi lipsit de griji. Mulţi dintre vecinii şi rudele noaste au murit în timpul războiului civil», istoriseşte Martinho, convins fiind că a supravieţuit doar datorită harului de la Dumnezeu şi a atenţiei plină de protecţie a mamei sale, a capacităţii sale de a se sacrifica pentru a-şi ţine în viaţă familia. «Nu aveam nimic. Din pricina războiului pierdusem totul, însă mama se ducea în căutarea hranei astfel încât să supravieţuim», spune Martinho care îşi aminteşte că, la acea vreme, de cele mai multe ori mâncau o singură dată pe zi, iar magazinele unde se putea cumpăra ceva de mâncare se aflau la distanţe foarte mari, uneori la aproape 100 de kilometri, dincolo de frontiera ţării, în Zimbabwe, călătoria fiind periculoasă, fie din cauza minelor anti-persoană, fie pentru că ar fi putut fi atacaţi pe drum.
Războiul în Mozambic
Mozambicul a obţinut independenţa de Portugalia în 1975. Însă, euforia independenţei s-a evaporat imediat. La scurtă vreme a izbucnit un război civil între forţele de guvernare, Frelimo, şi mişcarea rebelă de opoziţie, Renamo. S-a revelat a fi un război amar, nu doar foarte lung. Un milion de persoane au murit în cei 16 ani de lupte, unele din cauza foamei, altele din cauza rănilor sau a mutilărilor cauzate de minele anti-persoană. Cinci milioane de persoane au fost constrânse să-şi părăsească casele. Acordul de pace de la Roma, din 1992, mediatizat la nivel internaţional, a pus capăt oficial războiului civil. În general, Mozambicul a revenit la a o formă de pace şi de normalitate, chiar dacă – în esenţă – a rămas o atmosferă de tensiune. În 2013, Renamo a fost acuzat că a atacat un autobuz, unele trenuri şi structuri. Guvernul a reacţionat cu forţă şi, brusc, naţiunea a apărut ca riscând un nou război civil.
În prezent, nu există teren fertil pentru un război în Mozambic, chiar dacă rănile din trecut sunt încă deschise. «Îl vom surprinde pe papa Francisc prin capacitatea noastră de a ne bucura», a spus Martinho, referindu-se la întâlnirea Sfântului Părinte cu populaţia din Mozambic, între 4 şi 6 septembrie a.c. şi, evidenţiind responsabilitatea faţă de generaţiile viitoare, a spus că este necesară iertarea şi luarea de la capăt, căci rănile se vindecă prin iertare. (traducere din italiană de Anca Mărtinaş)
