Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (C): Parabola bogatului necugetat

(Vatican News – 2 august 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Chemaţi de Domnul, creştinii se adună la masa Cuvântului şi a Sfintei Împărtăşanii. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Ps 69/70,2.6 Ant. la intrare). Lecturile acestei duminici sunt o chemare la a reînsufleţi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele pentru a dobândi adevărata comoară a fericirii evanghelice. La fel ca odinioară când vorbea discipolilor Domnul îşi ridică ochii spre noi cei prezenţi şi ne spune: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,3, versetul la Evanghelie). Nu este uşor a pune în practică „sărăcia evanghelică” propusă de Isus discipolilor. Nu este uşor nici pentru noi să trăim detaşaţi de bunurile vremelnice, deoarece suntem contagiaţi de mentalitatea difuză ce pune averea la baza fericirii. În prima lectură, înţeleptul biblic (cf. Qoh 1,2; 2,21-23) şi apoi Isus în Evanghelie prin parabola bogatului necugetat (cf. Lc 12,13-21) arată deşertăciunea vieţii celui obsedat să strângă averi peste averi, sperând că prin asta îşi asigură un viitor tihnit. Însă averile creează o falsă siguranţă, „deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 6,15). Osteneala şi grijile pentru a spori şi păzi averile nu sunt decât deşertăciune: „Căci există câte un om care se trudeşte cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes şi om care nu se trudeşte şi i se dă partea” (Qoh 2,21). Lasă toate altuia care nu a trudit. În fine, când la capătul vieţii se va afla înaintea judecăţii lui Dumnezeu, omul îşi va da seama prea târziu că este cu totul sărac înaintea lui. Alipirea egoistă de averi înseamnă idolatrie, separă de Dumnezeu şi rupe legătura de solidaritate cu aproapele. Ca oameni noi, morţi şi înviaţi cu Cristos prin taina Botezului, să împărţim zilnic cu semenii noştri bunurile de care dispunem. Aceasta este adevărata bogăţie care rămâne pentru totdeauna. Asta înseamnă a nu aduna comori pentru sine, dar a deveni bogat înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21). Revenim pe larg asupra lecturilor liturgice.

1. Deşertăciunea deşertăciunilor

„Havèl havalìm” (ebraică), “ματαιότης ματαιοτήτων” (greacă), „vanitas vanitatum” (latină), „deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” este refrenul cu care se deschide, continuă şi se încheie cartea înţeleptului biblic numit Qohelet din care sunt luate câteva versete în prima lectură liturgică (cf. Qoh 1,2; 2,21-23). Este unul din textele biblice care nu încetează să scandalizeze şi să trezească discuţii. Termenul ebraic „hebel” sau „havel” tradus cu „deşertăciune” poate însemna multe lucruri, dar toate au legătură cu „suflare”, „ceaţă”, „fum”, „aburi”, ceva inconsistent. Privit de departe fascinează şi captează dar când îl ai în mână, dezamăgeşte. Astfel sunt realităţile vieţii, chiar dacă în sine sunt pozitive şi bune, precum a munci „cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes”. „Şi aceasta este deşertăciune şi rău mare. Căci ce are omul în toată truda lui şi în toată goana inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Căci toate zilele sale sunt osteneală şi inima lui nu se poate odihni din cauza indignării îndeletnicirii lui nici noaptea. Şi aceasta este deşertăciune”. Ce rost are atâta trudă? Este ca şi cum te-ai învârti în jurul tău, a face şi desface necontenit, o trudă irosită, fără a ajunge vreodată la capăt. „Deşertăciunea deşertăciunilor” pare o negaţie absolută a vieţii, a unei lumi de o valoare inestimabilă, întrucât voită şi creată de un Dumnezeu înţelept, drept şi bun. Pare o blasfemie, ceva scandalos, dar nu este aşa. Autorul cărţii este un om care caută şi se întreabă. El îi reprezintă pe toţi oamenii în efortul de a înţelege rostul unei lumi contradictorii şi inexplicabile. „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune!” Cum să facem faţă acestei constatări amare? Cum să trăim prezentul pentru a nu ne istovi în zadar şi a nu cădea copleşiţi de grijile ce nu dau pace inimii nici ziua nici noaptea? La aceste întrebări pare să răspundă Isus povestind parabola despre omul bogat (cf. Lc 12,13-21).

2. Ceartă la împărţirea moştenirii

Isus pleacă de la cererea unuia din mulţime, care i-a zis: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc 12,13-14). Nu este singurul caz în care Isus nu răspunde la întrebarea ce i se pune, dar o rectifică şi o relansează la un alt nivel. Doi fraţi se ceartă pentru împărţirea unei moşteniri: care din doi are dreptate? Care din ei greşeşte? De fapt amândoi sunt victime ale aceleiaşi iluzii. De aceea Isus le zice: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 12,15). Aceasta este marea greşeală a celor doi fraţi, care îi face să se certe. Isus nu vorbeşte despre simpla avere, dar despre dorinţa de acumulare, despre lăcomie. Nu e greşit să cauţi ceea ce este necesar pentru viaţă, dar e greşită dorinţa nesăbuită de a avea din ce în ce mai mult şi iluzia de a găsi în avere propria siguranţă. Este o dorinţă tiranică, idolatrică, nebunească. Tiranică şi idolatrică deoarece comportă supunerea la lucruri ce subjugă viaţa. Acumularea de averi necesită adesea sacrificii inutile şi zadarnice. Este nebunească, deoarece prin ea se atribuie bunurilor vremelnice importanţa pe care nu o au, sfârşind prin a pierde din vedere lucruri absolut esenţiale. Aşa se întâmplă cu cei doi fraţi care pierd buna înţelegere pentru un petec de pământ.

3.  Bogatul aduna comori doar pentru sine

Aici trebuie să facem deosebire între necugetare şi adevărata înţelepciune. Nechibzuitul îşi întemeiază viaţa pe bunuri trecătoare, absolut vremelnice şi incapabile să dea siguranţă pe care el o pretinde. Parabola bogatului necugetat sugerează tocmai acest gând: orice bun material acumulat doar pentru sine dezamăgeşte şi curând se dovedeşte iluzoriu. Nu este un gând nou. Parabola preia şi ilustrează o maximă sapienţială din cartea lui Ben Sirah: „Este cineva care se îmbogăţeşte din grijă şi economie, dar aceasta este partea răsplăţii lui. Când el zice: „Am aflat linişte; acum voi mânca din bunurile mele”, nu ştie ce timp va veni, le va lăsa altora şi va muri” (Sir 11,18-19). Se pare că Isus a transformat în parabolă intuiţia înţeleptului din vechime. Cunoaştem parabola: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!» Mare greşeală a omului bogat consistă în a crede că, având multe bunuri, poate dispune chiar de propriul suflet şi de propria viaţă. În realitate, acumularea de averi nu garantează nimic cu adevărat important; o viaţă trăită strângând averi este irosită: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12,20). Cuvântul lui Dumnezeu pune în lumină nebunia celui care îşi construieşte viaţa pe ceva inconsistent ce încetează repede. Nu se întâmplă, desigur, ca toţi să moară în ziua în care îşi propun să se bucure de bunurile acumulate: „suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!” (Lc 12,19). Toţi însă ajung să înţeleagă că prea multele lucruri pentru care se sacrifică nu merită atâta trudă, atâta zbucium şi atâtea griji. Pusă în această perspectivă, parabola lui Isus devine universală şi nu este greu care fiecare dintre ascultători să se regăsească în rolul protagonistului.

4. Pofta de avere

Pentru a strânge averi adesea riscăm să ne slăbim inima, să ne irosim chiar viaţa fără a ne da seama. Viaţă este otrăvită de obsesia de a avea cât mai mult. Parabola Evangheliei trasează narativ portretul unei mulţimi de persoane. Oamenii nu sunt niciodată mulţumiţi: cu cât au mai mult, cu atât vor să aibă şi mai mult, fără a ţine cont de nimeni, nici chiar de propria conştiinţă. Avertizează Isus: „Căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" (Lc 12, 15b). Cu toate acestea pentru mulţi „a fi” înseamnă „a avea”: dacă nu ai, nu exişti; cu cât ai mai mult, cu atât crezi că eşti mai mult decât alţii, te simţi mai important şi te consideri îndreptăţit să priveşti de sus la ceilalţi. Şi apoi zici: „cum folosesc bunurile este treaba mea şi nimeni nu trebuie să mă critice. Sunt bunurile mele. Este averea mea.

5. Idolatria şi deşertăciunea vieţii

Abaterea de la credinţă nu este ateismul, ci închinarea la idoli. Este situaţia în care Dumnezeu sfârşeşte prin a fi o referinţă palidă, îndepărtată,, aproape inexistentă, încât omul ajunge să creadă că averile îi garantează viitorul. „Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?” (Lc 12,20) - încheie Isus scurta parabolă despre nevroticul strângător de averi. În drumul spre locul de veci nu vine în urmă camionul sau tirul cu lucrurile adunate prin trudă şi sudoare. „Nu vei lua niciuna din bogăţiile tale pe malurile fluviului Aheron, te vei duce repede, nebunule, în infern” (Propertius). „Omul asudă sânge ca să acumuleze aur, dar când se duce să-l ridice, moartea i-l smulge din mână” (Attar, poet persan sec. XII-XIII). În viaţa de dincolo nu se poartă cu sine averi, bunuri materiale, ci fapte bune, istorii de împărţire cu alţii, de solidaritate, de iubire faţă de aproapele şi de viaţă dăruită pentru binele altuia. Unde stau atunci siguranţa şi bogăţiile noastre? În conturile din bancă, în speculaţiile la bursa de valori sau în gesturi de fraternitate şi atenţie faţă de semeni? Repetă înţeleptul bibic: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune…Cu ce se alege omul din toată averea şi din tot zbuciumul inimii lui, pentru care s-a trudit sub soare? ( Qoh 1,2.22). Şi din nou parabola lui Isus: „Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?”. Concluzia este la finalul parabolei: „Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu" (Lc 12,21).

6. Cum să devenim bogaţi înaintea lui Dumnezeu?

Răspunsul îl dă Isus, tot în Evanghelia după Luca, ceva mai departe: „Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12,33-34). Există ceva ce putem purta cu noi, ce vine în urma noastră oriunde, chiar dincolo de moarte. Nu sunt bunurile, ci faptele; nu ceea ce am avut, dar ceea ce am făcut. Lucrul cel mai important în viaţă nu este deci a avea bunuri, dar a face bine, deoarece acesta rămâne pentru totdeauna. În cartea Apocalipsului citim că un glas din cer i-a zis lui Ioan: „Scrie! Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul. Da, fericiţi, spune Duhul, căci se vor odihni de oboselile lor, căci faptele lor îi urmează" (Ap 14,13). Binele avut rămâne aici, binele săvârşit pe pământ îl purtăm cu noi. Bogatul care trăia în ospeţe a avut multe bunuri, dar n-a făcut nici un bine şi de aceea sfârşeşte în iad: „«Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi” (cf. Lc 16,25).

7. Să nu ne amăgim!

Isus avertizează anticipat că trudeşte în zadar, macină fără să strângă făina, acela care nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu. Pentru cine crede cu adevărat în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, acest lucru este evident. Pentru cine nu crede sau crede doar până la jumătate, lucrul rămâne neînţeles. S-a spus că „a da un nume greşit lucrurilor contribuie la nefericirea lumii”. Dă faliment acela care uită de Dumnezeu, limitându-şi orizontul vieţii la persoana proprie şi la ceea ce are. Să privim cadrul complet al existenţei noastre. Domnul nu cere înstrăinarea de realitate, fuga de răspundere, dezinteresul de viaţa concretă de fiecare zi, ci aruncă o lumină adevărată peste lucruri pentru o justă apreciere a lor. Cine se lasă absorbit total de lucrurile materiale începe să se confunde cu ele şi cu ele dispare în deşertăciune. Şi apoi?... Există un apoi. Există un dincolo de capătul vieţii pământeşti care se pregăteşte pe drum, în timpul călătoriei. Există o realitate tainică pe care omul o poartă cu sine, o face să crească, să se dezvolte ca o sămânţă ce devine plantă, pom roditor. Este realitatea harului primită de creştini la taina Botezului în care suntem îngropaţi întru moarte cu Cristos şi înviaţi împreună cu el la o viaţă nouă.

8. Căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu!

Fraţilor, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie. Aşadar, daţi morţii membrele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte după chipul creatorului său pentru a ajunge la cunoaştere, unde nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcişi, nici necircumcişi, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate” (Col 3,1-5.9-11 lectura a doua).

9.  Cântarea psalmistului

Omul înţelept ştie că zilele sale sunt numărate, dar nimic nu se va pierde pentru acela care şi-a pus nădejdea în Dumnezeu. „Doamne, tu ai fost locul nostru de refugiu din generaţie în generaţie. Tu îl faci pe om să se întoarcă în ţărână, tu ai spus: "Întoarceţi-vă, fiii lui Adam!" Pentru că, în ochii tăi, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă de noapte. Îi iei ca un şuvoi; sunt ca un vis; dimineaţa sunt ca iarba care creşte; dimineaţa înfloreşte şi creşte, seara este cosită şi se usucă. Satură-ne dis de dimineaţă cu bunătatea ta, ca să tresăltăm de bucurie şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre! Bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru să fie asupra noastră! Fă sigură pentru noi lucrarea mâinilor noastre! Da, fă sigură lucrarea mâinilor noastre!” (Ps 89/90,1.3-4.5-6.12-13.14.17 psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Învaţă-ne, Doamne, să folosim cu chibzuinţă bunurile pământului orientaţi mereu spre cele veşnice. „Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 august 2019)