2019.05.16 Gesù Cristo amatevi gli uni altri vangelo della domenica 2019.05.16 Gesù Cristo amatevi gli uni altri vangelo della domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (C): Prietene, urcă mai sus!

„Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului!” Două reguli pentru masa Împărăţiei: „În viaţă, alege locul din urmă!”; „Când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci” şi vei mânca pâinea în Împărăţia lui Dumnezeu!”

(Vatican News - 1 septembrie 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie din Cartea Psalmilor: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun si îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă” (Ps 85/86,3.5 Ant. la intrare). Inima omului smerit este îndreptată continuu către Dumnezeu printr-o rugăciune încrezătoare în bunătatea sa. Isus Cristos, „mijlocitorul noului legământ” (Evr 12,24, lectura a doua) ne-a arătat prin parabola tatălui îndurător că Dumnezeu îi iartă întotdeauna pe cei umili şi smeriţi, nu-l umileşte pe fiul risipitor care se reîntoarce dar îl îmbrăţişează părinteşte şi îl îmbracă cu haina de sărbătoare (cf. Lc 15,11-32). După ascultarea lecturilor liturgice suntem invitaţi să luăm parte la masa Sfintei Împărtăşanii: „Luaţi şi mâncaţi…Luaţi şi beţi”, ”Fericiţi cei invitaţi la ospăţul Mielului!” Răspundem invitaţiei cu atitudinea smerită inspirată din cuvintele rostite de centurionul roman, când l-a chemat pe Isus să vină şi să-i vindece servitorul bolnav: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu dar spune numai cu cuvântul şi se va tămădui sufletul meu” (cf. Lc 7,6).

1. Umileşte-te şi vei afla har înaintea Domnului!

Isus însoţit de discipoli se îndreaptă spre Ierusalim, unde va pătimi şi va muri răstignit pe cruce. Pe parcurs îi pregăteşte pe discipoli pentru masa împărăţiei lui Dumnezeu la care se ajunge trecând pe poarta strâmtă a crucii. Discipolii îl au ca model pe Isus care le spune în mod explicit: „Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!” (Mt 11,29ab, versetul la Evanghelie). Isus cere ca discipolul să fie umil şi să se interesează de cei săraci. În concret, vorbeşte despre alegerea locului din urmă în viaţă şi despre iubirea gratuită şi universală faţă de toţi. Din lecturile liturgice se desprinde legătura profundă dintre umilinţa omului conştient de păcatele sale şi belşugul de har ce se revarsă asupra celui smerit. Ştim asta de la înţeleptul de demult care spune că omul modest este plăcut lui Dumnezeu: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului!” (cf. Sir 3,17-18.20.28-29, prima lectură). Isus confirmă umilinţa ca regulă fundamentală pentru candidaţii la împărăţia lui Dumnezeu: „Oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (cf. Lc 14,1.7-14, pericopa evanghelică). Dumnezeu îi iubeşte şi îi preferă pe cei mici. „Dumnezeu este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor… Dumnezeu le dă o casă celor părăsiţi, el îi face pe prizonieri să iasă pe poarta libertăţii” (Ps 67/68,6-7ab din psalmul responsorial); iubeşte fără măsură pe săraci şi pe cei slabi; se aliază cu victimele nedreptăţii; vrea să fie înconjurat de cei mici.

2. Primele locuri şi alegerea invitaţilor

Continuând lectura Evangheliei după sfântul Luca, liturghia acestei duminici propune parabola despre primele locuri la masă şi alegerea invitaţilor (Lc 14,1.7-14). Într-o zi de sâmbătă Isus s-a dus în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, unde fusese invitat la prânz. Fariseii îl urmăresc cu privirea cum se comportă, ca apoi să-l acuze. Dar şi Isus îi observă pe farisei, învăţători ai legii, şi vede că se comportă în mod total diferit de ceea ce învaţă legea lui Dumnezeu. În Biblie Dumnezeu spune: „Nu te da mare în faţa regelui şi nu sta în locurile celor mari! Căci este mai bine să-ţi zică: „Urcă aici!”, decât să fii coborât înaintea celui nobil pe care-l văd ochii tăi” (Prov 25,6-7). Şi în altă parte: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului!” (cf. Sir 3,17-18.20.28-29, prima lectură). În timp ce aştepta ca gazda să-i arate locul la masă, Isus observă cu câtă ardoare şi grijă invitaţii se îmbulzeau să prindă primele locuri, fără nici un pic de pudoare. Observă, de asemenea, că printre comeseni nu se afla nici o persoană săracă sau de condiţie modestă. Şi totuşi în psalmul biblic se afirmă că „Dumnezeu este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor” (Ps 67/68,6-7ab). Isus se serveşte de aceste situaţii pentru a da celor prezenţi şi tuturor celor care vor asculta cuvântul său două învăţături fundamentale pentru împărăţia lui Dumnezeu, care începe încă de acum.

3. Când eşti invitat, aşază-te în locul din urmă!

Prima învăţătură este aceasta: „În viaţă, alege locul din urmă!”. Cunoaştem povestirea. Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, Isus le-a spus celor invitaţi această parabolă: „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc 14,8-11). În altă parte Isus reproşează cărturarilor că le place să ocupe locurile dintâi şi îi avertizează pe discipoli: „Fiţi atenţi la cărturarii cărora le place să umble în haine lungi, cărora le pace să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile dintâi la ospeţe” (Lc 20,46). Trebuie însă să ştiţi bine că „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc 14,11). Această afirmaţie conclusivă provine în mod cert dintr-un oracol al profetului Ezechiel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Îndepărtează-ţi turbanul şi ridică coroana! Aceasta nu va mai fi: pe cel înjosit înălţaţi-l şi pe cel înălţat înjosiţi-l!» (cf. Ez 21,31). Concluzia este reluată de Isus şi în parabola vameşului şi fariseului (cf. Lc 18,14) şi comentată cu altă ocazie la adresa fariseilor iubitori de arginţi: „Voi sunteţi cei care vă arătaţi drepţi înaintea oamenilor, însă Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce este preţios pentru oameni este abominabil înaintea lui Dumnezeu” (Lc 16,15). Este clar că pentru Isus nu-i vorba doar de o normă de înţelepciune omenească. Din contra este o regulă a împărăţiei lui Dumnezeu. Isus denunţă, deci, cu o anumită insistenţă căutarea primelor locuri, lăsând să se înţeleagă că nu este vorba de un defect de mică importanţă. Isus vede în această dorinţă a fariseilor de a fi onoraţi în mijlocul oamenilor, manifestarea în exterior a unei false relaţii interioare cu Dumnezeu. Isus condamnă prezumţia de a fi drepţi, care denaturează raportul cu Dumnezeu, dar şi relaţiile cu oamenii. Din această prezumţie se nasc pretenţiile, preocupările ierarhice, judecăţile, cum reiese din parabola vameşului şi fariseului deja menţionată. În societatea construită după inima lui Dumnezeu, în împărăţia pe care discipolii lui Isus (creştinii) trebuie să o înceapă deja aici pe pământ, primul este cel care slujeşte iar cel mai mare este cel din urmă. Acestuia Dumnezeu i se va adresa în ultima zi pentru a-i spune: „Prietene, urcă lângă mine. Intră în casa mea”. Ariviştii, cei care râvnesc primele locuri, sunt în schimb cei mai departe de Dumnezeu. Sunt cei care în ziua din urmă, vor fi trimişi de Dumnezeu să ocupe, ruşinaţi, ultimele locuri.

4. Când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci

A doua învăţătură este pentru gazdă, pentru cel care invită. Nu este o simplă invitaţie la caritate, dar îndeamnă la gratuitatea iubirii. Apoi, Isus i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,12-14). Isus prezintă o iubire care nu urmează logica schimbului de favoruri. Sfatul pe care Isus îl dă stăpânului casei este de-a dreptul revoluţionar, contrar tuturor uzanţelor. Modelul este Isus însuşi, căci Dumnezeu Tatăl l-a dat lumii pe unicul său Fiu ca expresie a iubirii sale. În faţa lui Dumnezeu nimeni nu este marginalizat, ci fiecare este „aproapele”. Criteriul de urmat când se aleg invitaţii la cină sau la prânz este iubirea lui Dumnezeu, şi nu vechea dreptate a oamenilor. De ce să inviţi mereu doar rude şi prieteni? Procedând astfel se rămâne mereu în cadrul iubirii interesate. Au loc invitaţii între prieteni, între persoane de acelaşi rang, astăzi mă inviţi tu, mâine de invit eu. Săracii rămân mereu afară, cei excluşi mereu excluşi. Evanghelia pretinde o fraternitate cu două caracteristici clare: gratuitate şi universalitate. Se dă şi celor de la care nu se poate aştepta nimic la schimb. Isus se gândeşte la viitoarea comunitate a discipolilor. Acum, în marea călătorie spre Ierusalim îi pregăteşte cu grijă. Isus visează un loc de ospitalitate pentru cei excluşi. Nu-i, desigur, o învăţătură nouă. În Evanghelie găsim fericirea pentru cei săraci: „Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 6,20) dar şi fericirea pentru cei care folosesc bunurile proprii pentru a-i primi pe cei săraci: „Ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,14). Aceeaşi idee, ca un fel de testament, apare în discursul rostit de apostolul Paul la Milet către prezbiterii din Efes: „V-am arătat în toate privinţele că trudind astfel trebuie le veniţi în ajutor celor slabi, amintindu-vă de cuvintele Domnului Isus. Căci el spunea: «Este mai mare fericire a da decât a primi»” (Fap 20,35). Într-adevăr, iubirea nu poate sălăşlui în sufletul celui care dăruieşte dar crede că pentru asta merită mii de mulţumiri sau pretinde să fie răsplătit pentru ceea ce a făcut. Dumnezeu iubeşte în mod gratuit. "Ce ai, omule, ce nu ai primit? Şi dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit!" (1Cor 4,7). Ce-am putea să-i restituim lui Dumnezeu, fără să fi primit de la el? Dumnezeu ne-a încredinţat creaţia, bucuria iertării, Sfânta Împărtăşanie ca izvor de viaţă. Dumnezeu îl iubeşte pe om când este încă păcătos. Omul află fericirea, când ajunge să iubească fără să pretindă nimic la schimb.

5. Umilinţă şi iubire dezinteresată: o învăţătură constantă

Aceste două învăţături despre adevărata umilinţă şi despre iubirea dezinteresată sunt de o importanţă fundamentală pentru cine vrea să fie creştin. Ele revin de mai multe ori în Evanghelie. Într-o zi, după a treia anunţare a morţii şi învierii lui Isus, apostolii discutau despre cine trebuie să ocupe primele locuri în noua împărăţie. Atunci Isus, chemându-i, le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc neamurile le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,25-28). Mai târziu, chiar la ultima cină apostolii discutau încă despre cine dintre ei este mai mare. Atunci Isus a luat ştergarul de servitor, a îngenuncheat în faţa tuturor şi le-a spălat picioarele. La sfârşit le-a zis: „Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,13-15). Apoi, pe Calvar, Isus Învăţător şi Domn moare între doi tâlhari; se lasă răstignit pe cruce ca un sclav. Isus îşi dă viaţa în chinuri şi din iubire pentru a ne face cel mai mare serviciu posibil: împăcarea cu Dumnezeu, mântuirea, învierea. Noi suntem săracii invitaţi de el la ospăţul veşnic. Noi suntem săracii care nu vor putea niciodată să-i dea ceva la schimb lui Dumnezeu. În Isus vom găsi întotdeauna o inimă primitoare şi generoasă, gata să reverse peste noi iubirea sa milostivă.

6. Săracii: patronii noştri, comorile Bisericii

Sfântul Alois Orione, anii 1872-1949, preot italian întemeietor de congregaţii pentru călugări şi călugăriţe în serviciul celor săraci, spunea într-un discurs ţinut la Tortona: „Săracii sunt patronii mei”. La Roma, în secolul al III-lea, împăratul Valerian îl întreba pe diaconul Laurenţiu unde sunt ascunse comorile Bisericii, pe care voia să le confişte. Tânărul Laurenţiu i-a răspuns: „Ţi le voi arăta mâine”. A doua zi i-a arătat mulţimea de orbi, schilozi, bolnavi şi săraci din Roma cărora le împărţea ofertele comunităţii creştine. „Iată comorile Bisericii”, a spus Laurenţiu. „Aceste comori nu scad niciodată şi rodesc pentru veşnicie”. Răspunsul i-a părut împăratului drept o bătaie de joc. De aceea a dispus ca tânărul diacon să fie torturat pe un grătar înroşit şi omorât ca martir. Era în anul 258. Dacă noi creştinii îi avem pe săraci ca „patroni ai noştri”, asemenea sfântului Alois Orione şi îi considerăm ca adevărate „comori ale Bisericii”, cum erau pentru sfântul Laurenţiu, atunci înseamnă că folosim cu înţelepciune bunurile vremelnice care vor rodi pentru noi în veşnicie „la învierea celor drepţi”.

7. Cântarea psalmistului

Dumnezeul celor săraci şi al celor umili pune toată puterea sa de „Domn” la dispoziţia celor pe care îi iubeşte. Cântă psalmistul: „În bunătatea ta, Doamne, ai pregătit ţara pentru cel sărac!... Cei drepţi se bucură şi tresaltă de bucurie în faţa lui Dumnezeu, exultă în tresăltări de bucurie. Cântaţi-i lui Dumnezeu, cântaţi psalmi numelui său, tresăltaţi de bucurie înaintea lui! Dumnezeu este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, el, care locuieşte în lăcaşul său cel sfânt. Dumnezeu le dă o casă celor părăsiţi, el îi face pe prizonieri să iasă pe poarta libertăţii. Ai dat o ploaie binefăcătoare, Dumnezeule, moştenirea ta, sleită de puteri, ai înviorat-o. Dumnezeule, vieţuitoarele tale au locuit în ţara pe care ai pregătit-o în iubirea ta pentru cel sărac” ( Ps 67/68,4-5ac.6-7ab.10-11 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 august 2019)

30 august 2019, 11:22