Vatican News
2019.05.12 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (C): Parabola păstorului  (Musei Vaticani)

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (C): Parabola păstorului

A înviat păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa. Isus spune: „Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nimeni nu le va răpi din mâna mea”.
Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui

(Vatican News - 12 mai 2019) E Ziua Domnului. Suntem în a patra duminică a Paştelui, numită şi duminica „Bunului Păstor”. Totodată este Ziua mondială de rugăciune pentru vocaţii. Imaginea pascală a păstorului este simbolul iubirii lui Cristos care îşi dă viaţa pentru a ne salva. Această imagine ne reaminteşte totodată datoria de a-l urma pe Cristos pentru a fi primiţi în turma celor aleşi. Liturghia duminicală ne invită să-l preamărim pe Dumnezeu cu un cântec nou, recunoscând că „pământul este plin de îndurarea Domnului; prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile” (Ps 32/33,5-6 Ant. la intrare). „A înviat păstorul cel bun, care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa” (Ant. la Împărtăşanie). Aşa cum păstorul adună oile sale şi le conduce la păşune şi la izvoare de apă, la fel Domnul înviat ne convoacă pentru ca în ascultarea cuvântului său şi călăuziţi de el să putem umbla pe calea cea dreaptă în pofida fragilităţii noastre. Ascultând împreună glasul Domnului şi primind cum smerenie trupul său în sfânta Împărtăşanie, ne propunem să-l urmăm cu bucurie susţinuţi de pâinea vieţii. Aprofundăm în aceste consideraţii lecturile liturgice în perspectiva zilei anuale de rugăciune pentru vocaţii.

1. În jurul lui Cristos, Mielul de Paşti

Trăim zilele vieţii pământeşti cultivând gânduri de veşnicie. Cine poate susţine că este lipsit de aspiraţii mari şi de visuri pentru ziua de mâine? Toţi năzuim spre o lume împăcată în care slăbiciunile omeneşti şi frământările sociale care înăbuşă bucuria de a trăi să se preschimbe într-o armonie desăvârşită.  Astăzi pagina din Apocalipsul sfântului Ioan, ultima carte a Sfintei Scripturi, ne dezvăluie planul lui Dumnezeu asupra omenirii. Biserica este descrisă ca fiind comunitatea celor salvaţi de Mielul-Cristos. El se jertfeşte pentru noi, merge înaintea noastră şi ne conduce la bucuria fără sfârşit. Sângele purificator al lui Isus Cristos generează comuniune între oameni şi este izvor de frăţietate. Cartea Apocalipsului prezintă icoana Bisericii în zi de duminică la Liturghia cerească. Ioan a văzut o mulţime mare de oameni pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini. Unul dintre bătrâni lămureşte semnificaţia acestei viziuni: "Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului. De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi aduc cult ziua şi noaptea în templul său, iar cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său; nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa. Căci mielul din mijlocul tronului îi va păstori şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor". (cf. Ap 7,9.14b-17 prima lectură). Aceasta este ţinta călătoriei noastre pe pământ.

2. În mâinile sigure ale Bunului Păstor

Cine crede în cuvântul lui Isus şi ia parte la sf. Împărtăşanie este proiectat deja spre această ţintă a vieţii; merge pe urmele Păstorului care cheamă, cunoaşte şi invită. Cine crede, primeşte cu încredere smerită şi senină zilele vieţii. Cine crede, trăieşte şi lucrează respirând aerul veşniciei. ”Credinţa este o pregustare a cunoaşterii care ne va face fericiţi în viaţa viitoare” (Sf. Toma de Aquino). Isus cheamă oamenii la mântuire. El îi cunoaşte şi îşi dă viaţa pentru ei. Capitolul 10 al Evangheliei după sf. Ioan cuprinde parabola păstorului şi modul singular în care Isus se prezintă pe sine ca păstor. „Eu sunt păstorul cel bun, spune Domnul. Eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine" (In 10,14 aclamaţie la Evanghelie). Oile pe care Isus le paşte nu sunt o masă inconştientă ce se mişcă din instinct, ci persoane libere care acceptă să asculte şi să urmeze glasul păstorului. Isus ne cunoaşte pe nume, ştie de ce avem nevoie, pătrunde năzuinţele noastre cele mai profunde, cunoaşte necazurile noastre cele mai tăinuite. Păstorul dă asigurarea că nimeni nu va putea să ne constrângă la o alegere diferită. Este vorba de o cunoaştere concretă şi reciprocă:  "Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,27-30 Evanghelia zilei).

3. Primii misionari cheamă la viaţa veşnică

Din stilul şi cuvintele lui Cristos, păstorul cel bun, se inspiră misiunea lui Paul şi Barnaba în rândul păgânilor despre care documentează cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 13,14.43-52, prima lectură). Cei doi misionari se aflau în oraşul Antiohia Pisidiei din Asia Mică. Ei au intrat într-o zi de sâmbătă în sinagoga cetăţii şi s-au adresat celor care îi urmaseră, îndemnându-i să rămână în harul lui Dumnezeu. Succesul lor a trezit reacţia ostilă a unora din popor. Atunci Paul şi Barnaba au decis pentru viitor să se adreseze unora de alt neam. Au justificat schimbarea cursului misiunii astfel: "Vouă trebuia să vă fie vestit mai întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru că voi îl respingeţi şi nu vă judecaţi vrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre păgâni! Căci aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus ca lumină a neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului»". Auzind aceasta, păgânii s-au bucurat şi au glorificat cuvântul Domnului, iar cei care fuseseră hotărâţi pentru viaţa veşnică au crezut… Iar discipolii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt (cf. Fap 13,14.43-52 prima lectură).

4. Vă voi da păstori după inima mea

Cristos este şi rămâne bunul Păstor al Bisericii. Însă, El, „marele păstor al oilor” (Evr 13,20), a încredinţat apostolilor şi succesorilor lor ministerul păstoririi turmei lui Dumnezeu (cf. In 21,15 ş.u.; 1Pt 5,2). (Ier 23,4). Prin profetul Ieremia, Dumnezeu promite poporului său că nu-l va lăsa niciodată lipsit de păstori care să-l adune laolaltă şi să-l călăuzească: „Voi pune peste oile mele păstori care le vor paşte şi nu le va mai fi teamă, nici groază” (cf. Ier 23,4). „Vă voi da păstori după inima mea” (Ier 3,15). Biserica, poporul lui Dumnezeu, experimentează permanent realizarea acestui anunţ profetic şi continuă, în bucurie, să aducă mulţumiri Domnului. Ea ştie că însuşi Isus Cristos este împlinirea vie, supremă şi definitivă a promisiunii lui Dumnezeu: „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,11).

5. Ziua mondială de rugăciune pentru vocaţii

În duminica a patra a Paştelui se celebrează anual Ziua mondială de rugăciune pentru vocaţii. Nu este mereu uşor a discerne propria vocaţie şi a orienta viaţa în modul corect. Viaţa creştină pe care cu toţii o primim cu Botezul ne aminteşte că viaţa noastră nu este rod al întâmplării, ci darul de a fi copii iubiţi de Domnul, adunaţi în marea familie a Bisericii. Tocmai în comunitatea bisericească existenţa creştină se naşte şi se dezvoltă, mai ales graţie Liturghiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi la harul sacramentelor. Aici, încă de la vârsta fragedă, se deprinde arta rugăciunii şi a împărtăşirii fraterne. Tocmai pentru că ne naşte la viaţa nouă şi ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră. De aceea, trebuie s-o iubim şi atunci când observăm pe faţa ei ridurile fragilităţii şi păcatului şi trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă şi mai luminoasă, pentru ca să poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume. În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim proiectul său de iubire cu privire la viaţa noastră şi să ne dăruiască curajul de a risca pe drumul pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi. Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu să dăruiască Bisericii „preoţi pasionaţi de Evanghelie, capabili să se apropie de fraţi şi să fie pentru ei semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu” (papa Francisc). Ne rugăm pentru ca preoţii şi persoanele consacrate, dar şi fiecare botezat să aibă francheţea şi ardoarea apostolilor Paul şi Barnaba în a răspândi această iubire milostivă. Ne rugăm ca fiecare comunitate bisericească să fie loc de educaţie şi de creştere în credinţă, în care se cultivă sămânţa oricărei vocaţii pentru împărăţia lui Dumnezeu. Ne rugăm ca familiile creştine să primească cu bucurie sămânţa chemării la preoţie şi la viaţa consacrată.

6. Cântarea psalmistului

Psalmul pe care pelerinii evrei îl recitau mergând la Ierusalim devine rugăciunea noului popor al lui Dumnezeu. Cântarea de laudă care a răsunat în istorie între hotarele lui Israel, se extinde acum oriunde trăiesc cei care face parte din „poporul fericit al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 32/33,12). Noi suntem poporul Domnului iar Domnul înviat este păstorul nostru.. Cântă şi mărturiseşte Biserica de pretutindeni: „Slujiţi-i Domnului cu bucurie, veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie! Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale. Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie” (Ps 99/100,2-3.5 psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi smerenia turmei să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei.

 

(Radio Vatican  - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 mai 2019) 

11 mai 2019, 08:34