2019.05.10 Gesù buon pastore - vangelo della domenica 2019.05.10 Gesù buon pastore - vangelo della domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (C): Purtători de Dumnezeu

"Dacă cineva mă iubeşte, spune Domnul, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”.Unde o persoană sau mai multe trăiesc iubirea în stilul lui Isus, acolo îşi face locuinţa Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.
Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (C): Purtători de Dumnezeu

(Vatican News - 26 mai 2019) E Ziua Domnului, penultima duminică din timpul Paştelui. Să o sărbătorim „nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului (1Cor 5,8). „Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Dumnezeu a eliberat poporul său” (cf. Is 48,20 Ant. la intrare). Evanghelia acestei duminici este de la sf. Ioan şi propune un fragment din discursul de rămas bun rostit de Isus în ajunul pătimirii. În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi" (In 14,23-29 Evanghelia zilei). Sunt cuvinte din testamentul spiritual lăsat de Isus la Cina cea de Taină. În aceste consideraţii mă opresc la prima parte a Evangheliei, încercând să răspund la două întrebări. Unde locuieşte realmente Dumnezeu? Care este cea mai demnă locuinţă în care Dumnezeu se poate simţi bine ca acasă?

1. Adevărata locuinţă a lui Dumnezeu

 Înainte de a pleca din această lume la Tatăl, Isus a spus discipolilor: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Pentru prima oară Isus vorbeşte despre iubirea discipolilor pentru el, deşi nu este vorba propriu-zis despre iubirea de sine, ci de o iubire împărtăşită cu alţii. De fapt, dovada vizibilă şi evidentă a iubirii pe care discipolii o au pentru Învăţătorul lor este păzirea poruncii iubirii fraterne: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi” (cf. In 13,34). Atunci se petrece în discipoli ceva extraordinar. Isus învaţă că adevărata locuinţă a lui Dumnezeu este inima omului care iubeşte, aşa cum El a iubit. Când discipolii trăiesc această iubire necentrată pe ei înşişi, dar acţionează ca Isus, susţinuţi de Duhul iubirii, atunci nu sunt singuri, dar este cu ei Tatăl şi Fiul. Tatăl vine la ei cu iubirea sa. Mai mult, la iubirea Tatălui se adaugă iubirea Fiului: „vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”. Tatăl şi Fiul vin la discipoli cu darul iubirii personale a Duhului Sfânt şi îşi fac locuinţă la ei. Discipolul credincios Învăţătorului său este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, templul lui Dumnezeu, casa Sfintei Treimi. Chiar şi numai simplul contact cu textul acestei Evanghelii ne face să percepem măreţia şi demnitatea celor care sunt fii ai lui Dumnezeu pentru că au fost renăscuţi la viaţă nouă prin tainele pascale.  Ei sunt locuinţa lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Tatăl care i-a creat şi i-a făcut fii întru Fiul, a lui Dumnezeu Fiul care s-a făcut om pentru a fi fratele nostru, a lui Dumnezeu Duhul Sfânt care este iubirea ca dar al Tatălui şi al Fiului. Trăind în iubire, aşa cum ne-a învăţat Fiul, noi locuim în Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în noi. „Prin aceasta cunoaştem că rămânem în el şi el în noi: din faptul că ne-a dat din Duhul său… Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,13.16).

2. Locuinţa începe pe pământ se desăvârşeşte în cer

Ştim însă că Isus s-a înălţat ca să ne pregătească această locuinţă în cer. Ne amintim că a spus despre sine că el este calea pentru a ajunge la Tatăl. Atunci, cum trebuie să înţelegem cuvintele promisiunii: „vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”? (In 14,23). Desigur, intimitatea dintre Dumnezeu şi cei ai săi care se va desăvârşi în cer, nu exclude faptul că ea începe deja aici pe pământ. Cine îl iubeşte pe Isus şi dovedeşte aceasta prin păzirea poruncilor, cine  primeşte cuvântul Fiului ca pe cuvântul Tatălui care l-a trimis, acela are deja în el viaţa veşnică. Aceasta va atinge culmea în cer, dar el trăieşte deja intimitatea persoanelor divine, ocupă deja locul pe care Domnul l-a pregătit în casa Tatălui. Dar câţi dintre noi cunosc astăzi această demnitate? Deja în antichitatea creştină sf. Ignaţiu de Antiohia (începutul sec.II) spunea scriind creştinilor din Efes: „Voi toţi sunteţi purtători de Dumnezeu (inventând cuvântul „Teofòroi”) şi purtători de Cristos (“Cristofòroi”), purtători ai obiectelor sacre, împodobiţi în toate cu  poruncile lui Cristos Isus”.

3. Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici

Să spunem ceva şi despre locaşurile de cult. Evident, ele au o mare importanţă pentru adunarea credincioşilor. În ele se perpetuează peste veacuri Sfânta Liturghie, potrivit poruncii lui Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. După primele secole de persecuţie şi ieşirea din clandestinitate creştinii au construit edificii de cult din ce în ce mai trainice în care au reprezentat credinţa lor. Istoria ne-a lăsat catedrale măreţe şi biserici impunătoare, bogate în capodopere de artă. S-a întâmplat ca în decursul veacurilor ele să fie distruse nu doar de dezastre naturale şi războaie dar şi din motive ideologice. Pentru a-şi arăta supremaţia, învingătorii şi puternicii vremii dărâmau simbolurile culturii şi credinţei adversarului. Din păcate, şi astăzi se întâmplă că multe edificii creştine sunt ţinta jafului şi distrugerii, acolo unde se urmăreşte ştergerea urmelor creştine chiar când credincioşii au fost deja izgoniţi din teritoriu sau omorâţi. Locaşurile de cult reprezintă întotdeauna istoria şi tradiţia religioasă a unui popor. Acest lucru este valabil şi pentru noi creştinii. Iar în Europa noastră şi în România bisericile din centrul satelor şi oraşelor povestesc credinţa în Dumnezeu şi istoria unei comunităţi care crede că Dumnezeu locuieşte în mijlocul caselor. Pe fondul celor spuse mai înainte, edificiul de cult este doar un simbol al credinţei, însă locul ales de Dumnezeu pentru locuinţă este un altul ce nu poate fi substituit de nicio clădire, oricât ar fi de frumoasă şi grandioasă. Visul lui Dumnezeu este acela de a-şi face locuinţă în oameni. Domnul vrea să locuiască în sufletul nostru pentru a împărţi cu noi viaţa, dorinţele, visurile, munca zilnică, truda, necazurile, bucuriile şi suferinţele. Când cineva păzeşte cuvântul lui Isus, atunci casa sufletului se umple cu iubirea sa. A asculta cuvântul lui Isus, a-l pune în practică şi în acest mod al-l iubi pe Dumnezeu, iată ce face din comunitatea creştinilor locul cel mai frumos din lume, unde Domnul se simte acasă… oriunde pe pământ.

4. Mergi şi repară casa mea care este în ruină!

Unde se află o persoană sau mai multe care trăiesc iubirea în stilul lui Isus, acolo Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt îşi fac locuinţa. De aceea, comunitatea de creştini care vrea să construiască cea mai demnă locuinţă pentru Dumnezeul în care crede, nu are altă cale decât să cultive comuniunea şi unitatea împreună în slujirea fraţilor. În această casă de viaţă, de persoane şi de relaţii umane adevărate Dumnezeu locuieşte şi se simte bine ca acasă. Cine intră în ea, îl cunoaşte îndeaproape pe Dumnezeu şi nu trebuie să mai privească în sus, spre un cer infinit şi îndepărtat. Dumnezeu este în inima omului care iubeşte, a omului adevărat din planul lui Dumnezeu de la început. Despre sf. Francisc din Assisi se povesteşte că într-o zi Cristos răstignit i-a apărut în bisericuţa Sfântul Damian, pe jumătate dărâmată. Domnul i-a vorbit spunându-i: „Mergi şi repară casa mea care este în ruină”. Sărăcuţul Francisc s-a gândit imediat că este trimis să reconstruiască mica bisericuţă căzută în paragină, dar treptat a înţeles că biserica de reparat este Biserica de persoane. Urmând cu fidelitate Evanghelia aşa cum este (sine glossa), va face tocmai acest lucru, ajungând chiar la Roma înaintea papei cu planul său de restaurare a inimilor şi nu a pereţilor. Într-adevăr, era inspirat de Duhul Domnului. Spune Isus: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu”. Duhul lui Dumnezeu ne ajută să-i facem loc în noi şi în comunitatea noastră pentru ca să fim şi să fie cu adevărat spaţiu pentru învăţătura lui Isus. Duhul Sfânt risipeşte teama şi face să ne simţim în pace cu Dumnezeu şi între noi. Cu acest Duh de iubire şi curaj, teama care ne face să stăm mereu în defensivă, lasă loc încrederii. În pofida tuturor neajunsurilor, chiar în caz că toate bisericile edificii ar fi distruse, credem că Evanghelia lui Dumnezeu nu poate fi eliminată din lume. Credem cu tărie că Dumnezeu continuă să locuiască în lume şi înăuntrul nostru. Istoria Bisericilor noastre este de învăţătură. Exemplul episcopilor noştri martiri proclamaţi deja fericiţi şi a celor care vor fi proclamaţi curând de papa Francisc luminează drumul.

5. Cântarea psalmistului

Prin mijlocirea lor, să invocăm binecuvântarea Domnului: „Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele! Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze; să-şi îndrepte spre noi faţa senină, ca să fie cunoscută pe pământ calea ta şi mântuirea ta, la toate popoarele! Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile, pentru că judeci popoarele cu dreptate şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude! Să ne binecuvânteze Dumnezeu şi să se teamă de el toate marginile pământului!” (Ps 66/67,4.2-3.5-6.8).

6. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 mai 2019)

25 mai 2019, 07:26