Cerca

Vatican News
2019.04.04 Gesu e adultera 5 domenica di Quaresima Duminica a v-a din Postul Mare (anul C): ”Cine este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra”. 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (C): După iertare, un nou început

Femeia adulteră şi Isus: Misera et Misericordia. Isus i-a spus femeii: „Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

(Vatican News – 7 aprilie 2019) Ziua Domnului. Suntem în a doua parte a Postului Mare. Mai sunt doar câteva săptămâni şi sperăm să trăim o nouă sărbătoare a Paştelui. Între timp, creştinii continuă să lucreze cu smerenie în ei înşişi la curăţirea şi restaurarea firii întinate şi risipite de păcat. Crucea şi Învierea sunt taina mântuitoare a răstignirii şi învierii noastre cu Cristos. „Acum este aproape timpul care ne aduce şi ne face cunoscut un început nou, ziua sfântului Paşte, în care Domnul s-a jertfit. Dumnezeu, care pentru mântuirea noastră l-a dat la moarte pe Fiul său, pentru acelaşi motiv ne dăruieşte această sărbătoare ce se remarcă între celelalte din cursul anului. Celebrarea liturgică ne susţine în necazurile pe care le întâlnim în lumea aceasta. Prin aceasta, Dumnezeu ne acordă acea bucurie a mântuirii, care măreşte fraternitatea. Prin lucrarea sacramentală a sărbătorii, ne contopeşte într-o unică adunare, ne uneşte pe toţi în mod spiritual şi ne face să-i simţim aproape chiar şi pe cei de departe. Celebrarea Bisericii ne oferă modul de a ne ruga împreună şi de a înălţa în mod comunitar mulţumirea noastră către Dumnezeu. Aceasta este chiar o exigenţă proprie a oricărei sărbători liturgice. Este o minune a bunătăţii lui Dumnezeu aceea de a ne face să-i simţim solidari în celebrare şi de a-i aduce în unitatea credinţei pe cei de  departe şi pe cei de aproape, pe cei prezenţi şi pe cei absenţi” (Din Scrisorile pascale ale sfântului Atanasiu, episcop, Scris. 5, 1-2: PG 26, 1379-1380).

1. Întoarceţi-vă la mine din toată inima!

În textele liturgice, chemarea lui Dumnezeu se face din ce în ce mai insistentă: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima”, spune Domnul, „căci eu sunt milostiv şi îndurător!” (cf. Il 2,12a.13c, versetul la Evanghelie). Ca răspuns iniţial ne sunt propuse câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2, Ant. la intrare). Timp de mai multe secole psalmul 42/43 era recitat la rugăciunea treptelor înainte ca preotul să urce la altar pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu cuprinde darul iertării şi chemarea la convertire, căci „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Cu încrederea psalmistului putem spune: „Dă-mi iarăşi, Doamne, darul iertării şi reînnoieşte în mine bucuria mântuirii tale”.

2. „Iată, eu fac o lume nouă”

Toată Liturghia acestei duminici ne invită să primim lucrurile noi pe care Domnul vrea să le facă în folosul nostru. Dumnezeu menţine viaţa pe pământ, creează mereu şi salvează, pentru că este mereu creator şi mântuitor. Vrea să fie aşa şi pentru noi. Avem nevoie mereu de a fi creaţi din nou, dar şi salvaţi de el. Istoria biblică învaţă. Este cuvântul lui Dumnezeu. Ori de câte ori poporul lui Israel s-a aflat în dificultate, Dumnezeu a reaprins mereu în el speranţa cu noi promisiuni. Astfel, în timpul exilului babilonian, celor care vedeau ca imposibilă întoarcerea în patrie, profetul le anunţă o nouă intervenţie a lui Dumnezeu. Desigur, lucrurile trecute sunt importante; eliberarea din sclavia Egiptului rămâne un eveniment memorabil, dar Domnul vrea să facă pentru ei lucruri şi mai minunate: „Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute”. „Iată, eu fac o lume nouă… Voi face să treacă un drum prin locuri neumblate şi râuri prin pustiu… voi face să curgă ape în pustiu şi râuri în locuri secetoase, ca să potolesc setea poporului meu ales” (cf. Is  43,16-21 prima lectură). Dumnezeu nu se repetă. Este mereu nou.

3. Isus Cristos, noutatea lui Dumnezeu

Apostolul Paul cunoştea bine Vechile Scripturi, dar în decursul vieţii ajunge să înţeleagă un lucru nou foarte important. Se comporta ca un zelos păzitor al legii şi asta îl făcea încrezut şi trufaş. Considerându-se ireproşabil, bun şi nevinovat, credea că nu are nevoie să fie eliberat de păcat. Mai mult, era convins că, prigonindu-i pe creştini, face un lucru bun şi colaborează la cauza lui Dumnezeu. Însă, pe drumul Damascului s-a petrecut în el o schimbare radicală. Ajunge la „înălţimea cunoaşterii lui Isus Cristos”. Domnul înviat îl face să înţeleagă că dreptatea derivată din observarea legii nu este o dreptate adevărată după voia lui Dumnezeu. Noutatea dreptăţii lui Dumnezeu înţeleasă de apostol este importantă şi pentru noi. Trebuie să ne asemănăm cu Cristos întru moarte pentru a ajunge împreună la slava învierii. Cu această credinţă, apostolul renunţă la toate cele de mai înainte şi le consideră drept gunoaie, pentru ca să-l poată câştiga pe Cristos. Înţelege că îndreptăţirea vine de la Dumnezeu şi este întemeiată pe credinţă. Înţelege că legătura de credinţă cu Isus Cristos este o relaţie ce eliberează omul de păcat şi îl stabileşte în împărăţia iubirii şi a harului. În alte cuvinte, Apostolul înţelege că Isus Cristos este cu adevărat „Mântuitorul” şi că pentru a fi salvaţi, trebuie să-l urmăm şi să aderăm la misterul Paştelui său, al trecerii împreună cu el de la moarte la viaţă. De fapt, spune: „Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, să fiu părtaş la suferinţele pătimirii lui şi să mă asemăn cu el întru moarte, în speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi”. Participarea la suferinţele lui Cristos este condiţia pentru a participa şi la viaţa nouă a învierii împreună cu el. Desigur, nimeni nu consideră că şi-ar fi atins ţelul, dar face un singur lucru, asemenea lui Paul: „dau uitării cele din urma mea şi tind la cele dinainte; cu ochii la ţintă, urmăresc răsplata la care Dumnezeu ne cheamă acolo sus în Cristos Isus. ( cf. Fil 3,8-14 lectura a doua).

4. Noutatea lui Dumnezeu manifestată de Isus

Astăzi în Evanghelie Isus arată noutatea lui Dumnezeu într-un caz foarte concret. Isus eliberează o femeie prinsă în adulter, confirmând astfel că nu a venit ca să judece şi să condamne, dar ca să facă posibile o viaţă nouă, un nou început, o nouă creaţie. Să ne imaginăm cazul. Să presupunem că în timp ce un preot predică la sfânta Liturghie s-ar petrece ceea ce povesteşte evanghelistul Ioan: „Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în templu şi tot poporul a venit la el. El s-a aşezat şi a început să-i înveţe. Cărturarii şi fariseii i-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijlocul mulţimii şi i-au spus lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre; dar tu ce zici?”  Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l pună la încercare şi să-l poată învinui. Atunci Isus s-a aplecat şi a început să scrie cu degetul pe pământ. Dar cum ei nu încetau să-l întrebe, el s-a ridicat şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Apoi s-a aplecat iarăşi şi a continuat să scrie pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au retras unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până când a rămas Isus singur şi femeia care stătea în mijloc. Atunci Isus s-a ridicat şi a întrebat: „Femeie, unde sunt cei care te învinuiau? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea a răspuns: „Nimeni, Doamne”. I-a zis Isus: „Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,1-11, Evanghelia zilei).

5. Cine este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra

Cărturarii şi fariseii ştiu că Isus are o inimă milostivă, dar îl pun în faţa legii lui Moise, care prevede pedeapsa omorârii cu pietre a celor prinşi în adulter. Aduc înaintea lui doar femeia, dar unde este omul? Adulterul presupune două persoane. Se vede imediat că acuzatorii aveau alte intenţii. Căutau cu tot dinadinsul un pretext ca să-l condamne pe Isus. Îi pun o capcană. Îi întind o cursă. Legea era clară, nu existau dubii. O femeie care merge cu un alt bărbat, păcătuieşte grav. Trădează familia, bărbatul, copiii. Răul trebuie îndepărtat. În faţa răului nu există jumătăţi de măsură. Cărturarii şi fariseii cunosc legea lui Moise şi îi cer lui Isus s-o aplice. Dar, în timp ce toţi urlă şi murmură împotriva femeii prinse în adulter, Isus tace şi scrie pe pământ. Ce scrie? Este inutil să ne întrebăm. Nu vom şti niciodată. Acele cuvinte rămân scrise în persoanele pentru care Isus le-a scris. Rămân în mintea şi în inima noastră. Trebuie să rămână în noi, pentru că milostivirea lui Dumnezeu este absolut personală şi ajunge la fiecare în starea în care se găseşte. Este situaţia acelei femei. Fiecare dintre noi are nevoie de această îngăduinţă părintească. E necesar ca fiecare să renunţe la orice judecată temerară în privinţa altuia. Într-o zi sau alta acea judecată se va întoarce împotriva celui care o face. Noutatea abordării porneşte de la întrebarea lui Isus: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Procedând astfel, vom fi mai asemenea lui Isus, mai aproape de dreptatea lui Dumnezeu.

6. „Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti!”

Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au retras unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până când a rămas Isus singur şi femeia care stătea în mijloc. Atunci Isus s-a ridicat şi a întrebat: „Femeie, unde sunt cei care te învinuiau? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea a răspuns: „Nimeni, Doamne”. I-a zis Isus: „Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Deşi nu neagă gravitatea păcatului, Isus continuă să lanseze păcătosului o scândură de salvare. Vede în el o posibilitate de recuperare. Nu zice: „Nu mai este nimic de făcut!”. Şi datoria noastră este „să deschidem o nouă cale”, să dăm speranţă de îndreptare celui care a greşit. Uitând trecutul şi privind spre viitor. Spre viitorul lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se îndrepte şi să fie viu. Isus nu o scuză pe femeia păcătoasă, dar o iartă şi în iertare îi dă plinătatea iubirii. Îi întinde mâna pentru a o sustrage de la înjosirea păcatului. Îi dă putinţa să se renască la o viaţă nouă şi să celebreze Paştele împreună cu el.

7. Cântarea psalmistului

Viaţa creştină este anotimpul semănatului. Ne îndreptăm spre o lume nouă. Să semănăm binele susţinuţi de o mare speranţă. Lucruri mari a făcut Domnul cu noi: inima ne este plină de bucurie! Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie, ni se părea că visăm. Atunci gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie şi buzele de cântări de veselie. Atunci se spunea între neamuri: „Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei”. Într-adevăr, mari lucruri a făcut Domnul pentru noi; inima ne este plină de bucurie. Întoarce, Doamne, robia noastră, după cum întorci apele în ţinutul de miazăzi. Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie. Cel care merge plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii (cf. Ps 125/126,1-6 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Încheiem aceste consideraţii, mai întâi cu câteva invocaţii personale şi apoi cu rugăciunea Bisericii: „Dă-mi, Doamne, harul să te văd în timp ce te ridici în picioare înaintea mea şi îmi vorbeşti. Dă-mi umilinţa cuvenită de a lăsa să-mi cadă din mâini toate pietrele pregătite ca să le arunc în alţii! Reînnoieşte în mine bucuria iertării tale şi dă-mi iarăşi bucuria mântuirii! Atunci nu voi căuta să arunc în alţii cu pietre”. „Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 6 aprilie 2019)

06 aprilie 2019, 09:08