Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (C): Evanghelia schimbării la faţă

Cetatea Vaticanului - A. Dancă. În cea de-a doua duminică a Postului Mare, după calendarul roman sau latin, Evanghelia prezintă misterul Schimbării la Față. Pe drumul către solemnitatea Învierii Domnului, vă oferim mai jos considerațiile omiletice ale mons. Anton Lucaci. 

(Vatican News – 17 martie 2019) E Ziua Domnului. Suntem în cea de-a doua etapă a Postului Mare. În prima duminică am ascultat Evanghelia ispitirilor lui Isus de către diavol în pustiu, în cea de-a doua duminică ascultăm Evanghelia schimbării la faţă a lui Isus. În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Astăzi, dacă vrem, Isus ne ia cu el pe munte. Şi nouă ne este oferită ocazia de a ne ruga cu el şi retrăi împreună experienţa celor trei discipoli. Schimbarea la faţă a lui Isus confirmă întruparea, arătând că în trupul său asemănător cu trupul nostru se ascundea slava lui Dumnezeu. Transfigurarea este pentru Isus o anticipare a slavei învierii, iar pentru discipoli un leac împotriva scandalului crucii. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, creştinii ştiu că darul Sfintei Împărtăşanii are menirea să ne transforme în Cristos cel mort şi înviat. Sămânţa învierii depusă în sufletul creştinului la primirea Botezului, adică darul Duhului Sfânt, se dezvoltă treptat, când întâlneşte condiţii prielnice. Misterul de lumină al transfigurării lui Isus se răsfrânge în mod tainic peste tot Postul Mare. Rugăciunea, postul şi faptele de milostivire faţă de semeni, recomandate cu insistenţă în acest timp sfânt, au ca scop transformarea inimii şi transfigurarea vieţii noastre după exemplul lui Isus. În acest sens, la începutul Liturghiei duminicale repetăm cu psalmistul biblic: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9 Ant. la intrare). „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26/27,1-2 psalmul responsorial). În călătoria spre Ierusalim, unde va trăi patima, moartea şi învierea, Isus le arată ucenicilor în mod anticipat un reflex al gloriei sale (cf. Lc 9,28-36 Evanghelia zilei). Trei dintre ei văd gloria lui Cristos ca semn al noului legământ care va fi pecetluit prin misterul pascal al morţii şi învierii. La fel ca toate faptele vieţii pământeşti a lui Isus, transfigurarea este un mister de mântuire pentru noi. În cele ce urmează, comentăm pe larg Evanghelia schimbării la faţă (Lc 9,28b-36) şi parţial lectura a doua (Fil 3,17–4,1).

1. Schimbarea la faţă a lui Isus, mister de lumină

Anul acesta, tabloul luminos al transfigurării lui Isus este zugrăvit de evanghelistul Luca. Evenimentul este încadrat între prima şi a doua prevestire a patimii lui Isus. La orizont se întrevede Crucea Domnului. Luca, spre deosebire de evangheliştii Matei şi Marcu, notează câteva aspecte particulare la transfigurarea lui Isus. Numai în Evanghelia după sfântul Luca se vorbeşte despre rugăciune, despre dialogul lui Isus cu Moise şi Ilie, despre slava lui Isus, precum şi despre efortul discipolilor de a rămâne trezi, căci erau toropiţi de somn. „În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Nu-şi dădea seama ce spune. În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!". În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute” (Lc 9,28b-36 Evanghelia zilei).

2. Contemplarea lui Isus pe munte

Să rămâneam cu privirea aţintită spre Isus pe muntele identificat de tradiţie cu muntele Tabor. Este un moment foarte important din viaţa lui Isus, de vreme ce evanghelistul Luca îl prezintă pentru a patra oară în rugăciune. Probabil era noapte, căci discipolii sunt prinşi de somn. Acest amănunt ne aminteşte de un alt munte pe care Isus a petrecut toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu (cf. Lc 6,12). După prima prevestire a patimii Isus simte nevoia unei întâlniri cu Tatăl, deoarece şi pe el ca om îl costă să se simtă refuzat şi să vadă că unica ieşire din impas este moartea. Desigur va fi învierea, dar ca om nu poate să nu simtă greutatea momentului. De aceea, se dedică total rugăciunii care îl pune în contact cu Tatăl chiar în mod vizibil, căci „pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat”.

3. Obiectul rugăciunii lui Isus

Evanghelistul nu spune explicit care era obiectul rugăciunii lui Isus pe munte, ce cerea în rugăciune? Comparând însă acest eveniment cu cel din Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46) putem deduce că Isus a cerut puterea să împlinească şi în durere misiunea sa mesianică, adică să colaboreze cu Tatăl la mântuirea noastră. În Grădina Măslinilor va apărea unu înger pentru a-i da putere (cf. Lc 22,43), aici, pe Tabor Moise şi Ilie îndeplinesc acelaşi rol şi vorbesc despre plecarea sa, comparând-o cu un „exod care urma să se împlinească în Ierusalim”. Mai bine nici că se putea defini trecerea din această lume. Este un „exod”. Ieşirea nu este un sfârşit, dar o trecere, un „pesach” – un paşte: trecerea lui Isus de la suferinţă la bucurie, din această lume la Tatăl; o trecere care va spune tuturor că Tatăl a fost mereu de partea sa şi că el a trăit mereu în comuniune cu Tatăl, ducând la capăt ceea ce au spus Moise şi profeţii. Acesta este înţelesul prezenţei lui Moise şi Ilie care rezumă tot Vechiul Legământ. Contactul cu ei i-a dat putere lui Isus, încât în Grădina Măslinilor nu va cere să fie îndepărtat potirul, dar se va limita să spună: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă!" (Lc 22,42).

4. Trei discipoli vor putea da mărturie credibilă

De această dată nu toţi discipolii sunt Isus pe munte, ci doar trei: Petru, Ioan şi Iacob. Evanghelistului Luca îl place să pună numele lui Ioan aproape de cel al lui Petru. În povestirile paralele ale celorlalţi evanghelişti se citeşte Petru, Iacob şi Ioan. Cei trei sunt îndeajuns ca să dea o mărturie legitimă despre ceea ce se va petrece pe munte (cf. Dt 19,15). Noi putem acum să citim mărturia lor şi să ştim chiar timpul când au dat-o. Textul spune că „ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute”. Motivul este simplu. În timpul vieţii pământeşti a lui Isus ucenicii nu au reuşit să înţeleagă. Nu au reuşit să înţeleagă înainte de Paşti experienţa trăită pe munte. Urcaseră pe munte la iniţiativa lui Isus care i-a luat cu el. Au văzut că Isus a început să se roage şi au văzut de acea dată ce efecte producea rugăciunea în Isus: „Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare”. Isus era ca şi cufundat în lumină. Petru, după Paşte va scrie: «Am fost martori oculari ai măreţiei lui… despre cum a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: "Acesta este Fiul meu cel iubit g în care este mulţumirea mea". Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt». După învierea lui Isus totul a devenit clar şi discipolii au putut să de mărturie că au văzut slava lui Isus, ca o anticipare a salvei Fiului omului.

5. Moise şi Ilie vorbeau cu Isus despre ieşirea lui din lume

Şi nu doar atât. Alături de Isus erau Moise şi Ilie, şi i-au auzit vorbind cu Isus despre ieşirea sa din lume ce trebuia să se împlinească la Ierusalim. Vorbeau despre ceea ce Isus le spusese discipolilor când le-a prevestit patima sa. Dar nici sus pe munte ei nu au înţeles. De fapt, Petru căuta să imortalizeze acel moment şi să asculte la nesfârşit convorbirea lui Isus cu Moise şi Ilie. Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Nu-şi dădea seama ce spune. Cei doi le transmiteau ucenicilor forţa care vine din tradiţie, însă se îndepărtau de ei. Ceea ce era vechi se retrăgea pentru a face loc noului. Petru nu reuşea să înţeleagă, căci nu ştia ce să zică.

6. Norul prezenţei Duhului Sfânt

Dar iată, un nou eveniment. În timp ce Petru spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică.  Şi-au dat seama că nu e vorba de un fapt natural, dar că era un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Doar după Paşti vor înţelege sensul evenimentului. Aşa cum Dumnezeu îşi manifestase prezenţa în nor, când Moise şi poporul lui Israel au ieşit din Egipt, la fel acum Dumnezeu confirmă prin intermediul norului că este de partea lui Isus în plecarea sa dureroasă care avea să se împlinească la Ierusalim. Şi dacă Dumnezeu este de partea lui Isus, asta înseamnă că mântuirea se realizează prin intermediul exodului lui Isus pe care Dumnezeu l-a indicat când se aflau pe munte. Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!". În timp ce glasul răsuna, Isus era singur.

7. Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!

Acum ştim cine este Isus şi ştim nu dintr-o simplă cercetare umană, dar pentru că Dumnezeu ne-a descoperit cu glasul său. Numai Tatăl îl cunoaşte pe Fiul şi poate să-l reveleze, şi ni l-a descoperit mai înainte prin intermediul profeţilor. Isus este Alesul, adică „Servitorul lui Dumnezeu”, anunţat de profetul Isaia (cf. Is 42,1), unul care va înfăptui lucrarea mântuirii prin suferinţa sa (cf. Is 53). Isus este Fiul lui Dumnezeu în sensul cel mai adevărat al cuvântului. De aceea, comunitatea creştină l-a invocat ca „Domn” şi primeşte invitaţia Tatălui: „Pe dânsul să-l ascultaţi!” Profeţii s-au îndepărtat. Eu au vorbit doar parţial, acum a venit acela prin care Dumnezeu ne vorbeşte în mod definitiv. Numai pe el trebuie să-l ascultăm, căci „în timp ce glasul răsuna, Isus era singur”. Dacă după prima prevestire a patimii de către Isus, discipolii se îndoiau, acum trei dintre ei ştiu că trebuie să-l asculte chiar când vorbeşte despre suferinţă. Şi noi toţi ştim asta, pentru că ne-a spus ceva mai înainte: „Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva” (Lc 9,24). În orice caz, nu va fi uşor pentru discipoli să tragă toate consecinţele, şi noi înşine ne vom simţi în rolul celor care acum coboară de pe munte împreună cu Isus.

8. Transfigurarea creştinului

Apostolul Paul este convins că Domnul nostru Isus Cristos va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios. Fiind asemenea unui pelerin sau unui emigrant, creştinul ştie că adevărata sa patrie este în altă parte, dincolo de orizontul pământesc, acolo unde Dumnezeu îşi are locuinţa. Scriind creştinilor din oraşul Filippi, apostolul Paul vorbeşte despre transfigurarea noastră: „Noi suntem cetăţeni ai cerului; de acolo aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos, care va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate” (cf. Fil 3,17–4,1 lectura a doua). Transfigurarea lui Isus este şi transfigurarea şi anticiparea destinului nostru. Transfigurarea începe aici pe pământ. Nu este un eveniment menit să aibă loc doar la a doua venire a Domnului, ci un eveniment ce se realizează în existenţa pământească. Cine este credincios lui Isus Cristos, cine se roagă, cine face voinţa lui Dumnezeu, este transformat în mod treptat şi ajunge la statura lui Cristos. Acest lucru se poate observa mai ales în chipul sfinţilor. De exemplu, parohul de Ars, sf. Ioan Maria Vianney avea un aspect normal, neieşit din comun, dar viaţa lui spirituală şi apostolică a făcut ca chipul său să se transfigureze şi să devină luminos, capabil să atragă lumea. Frumuseţea lui nu era omenească, ci divină, căci pătrundea toată fiinţa sa. Şi noi suntem transfiguraţi când ne rugăm, când deschidem toată fiinţa noastră la iubirea care vine de la Dumnezeu, pentru a deveni şi noi mi generoşi, mai îndurători, mai plini de înţelegere şi de îngăduinţă cum este Dumnezeu. Prin urmare, Evanghelia ne arată destinul nostru, adică acela de a fi complet transfiguraţi. Putem să începem a fi deja acum în existenţa noastră pământească, dacă rămânem credincioşi lui Cristos şi deschişi la harul său. În credinţa creştină nu există viaţă morală fără viaţă spirituală. Doar prietenia cu Cristos, doar prezenţa lui Dumnezeu în noi – pe care o numim Duhul Sfânt – poate deopotrivă să ne lumineze în legătură cu ceea ce este bine, să ne dea dorinţa de a-l înfăptui şi să ne elibereze treptat de tot ce ne reţine sau ne împiedecă. Orice Sfântă Împărtăşanie are menirea să ne transforme în Cristos. Să o primim cât mai frecvent şi cu pregătirea cuvenită.

9. Cântarea psalmistului

Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, în faţa cui voi tremura? Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem, ai milă de mine şi ascultă-mă! Prin glasul inimii îmi şopteşti: „Caută faţa mea!” Iar eu, Doamne caut faţa ta. Nu-mi ascunde faţa ta, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge. Sunt sigur că voi vedea bunătatea Domnului în împărăţia celor vii. Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, ai curaj şi nădăjduieşte în Domnul” (Ps 26/27,1.7-9.13-14 Psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Există un munte Tabor pe care putem urca zilnic, dacă vrem. În darurile consacrate pe altar la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este prezent Cristos transfigurat. Se aude încă glasul Tatălui din cer care ne spune: „Ascultaţi-l pe el!”. Acolo putem face ceva mai bun decât să ridicăm „trei corturi”. Putem face din însăşi inima noastră cortul în care să-l primim pe Cristos împreună cu Tatăl în comuniunea Duhului Sfânt: „Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea slavei tale”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 martie 2019)