Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de peste an (C): Evanghelia fericirilor
(Vatican News – 17 februarie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o scurtă rugăciune din cartea Psalmilor: „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate întărită, ca să mă mântuieşti! Căci tu eşti stânca mea, cetatea mea, pentru numele tău, mă vei călăuzi şi mă vei hrăni” (Ps 30/31,3-4 Ant. la intrare). Desigur, a ne încrede în Dumnezeu înseamnă a asculta cuvântul său şi a face din el regula vieţii noastre. Omul credincios îşi află bucuria în împlinirea voinţei lui Dumnezeu, care este pentru el scut de apărare, loc sigur şi cetate întărită. Isus ne cere insistent să nu pierdem speranţa şi să reînnoim constant încrederea în promisiunile sale. Astăzi evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus în timp ce coboară împreună cu apostolii de pe un munte, unde se retrăsese ca să se roage toată noaptea. Obişnuia să se reculeagă în rugăciune ori de câte ori trebuia să ia o decizie importantă. În acest caz a fost vorba de alegerea celor doisprezece apostoli.
1. Isus, învăţător şi medic pentru comunitatea ucenicilor
După ce s-a rugat împreună cu ei, a coborât de pe munte şi s-a oprit pe câmpie. Imaginea ne aminteşte de Moise care urcă împreună cu alţii pe muntele Horeb (cf. Ex 24,1) iar apoi coboară în vale şi proclamă legea lui Dumnezeu (cf. Ex 24,3.7). Imaginea vrea să spună că Dumnezeu vine la noi în Fiul său, nu noi mergem către el. La poalele muntelui Isus nu este singur, căci „era acolo un mare număr de ucenici şi în jurul lor o mulţime de oameni veniţi din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului” (cf. Lc 6,17.20-26 Evanghelia zilei). Ucenicul este ucenic pentru că a ascultat deja şi a primit cuvântul lui Isus. Ucenicii nu formează un grup de oameni separaţi, dar sunt o comunitate deschisă ce continuă să asculte cuvântul lui Isus în lume. Mulţi alţii ascultă ceea ce Isus le spune ucenicilor săi şi vor să fie vindecaţi de el. De fapt, veniseră „ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi şi toată mulţimea încerca să-l atingă pentru că ieşea din el o putere care-i vindeca pe toţi” (Lc 6,18-19). Avem aici imaginea adevărată a unei comunităţi creştine în care Isus se comportă ca „învăţător” şi „medic”, învaţă şi vindecă. Aceasta este experienţa ce se repetă de secole în Biserica lui Dumnezeu. Se repetă şi în comunitatea noastră locală. Evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus mai întâi ca învăţător. Isus coboară de pe munte şi învaţă ce este şi ce nu este după gândul lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.
2. Evanghelia fericirilor în comunitatea creştină
Isus nu vorbeşte la modul general dar se adresează direct ucenicilor. Foloseşte pronumele personal „voi”. Interpelează pe fiecare individual despre două situaţii, cea a profeţilor adevăraţi, dispreţuiţi şi maltrataţi de popor, şi cea a profeţilor mincinoşi aplaudaţi de toată lumea. Asta se întâmplă şi în comunitatea creştină, când la anumite adunări se face selecţie între bogaţi şi săraci, în care bogatul îmbrăcat elegant este bine primit, iar săracul este trecut cu vederea şi pus într-un colţ, în umbră, pe ultimul loc (cf. 1Cor 11,17-34; Iac 2). Se conturează astfel două tipuri de ucenici, două categorii de creştini. În legătură cu aceste două portrete, Isus ca un nou Moise pronunţă binecuvântări şi blesteme: „Fericiţi sunteţi voi… Vai vouă!” Ascultându-l pe Isus, ne dăm seama că ceea ce spune este valabil pentru toţi. Două sunt categoriile de persoane ce urmează căi opuse: de o parte sunt cei săraci, marginalizaţi, cei cărora le este foame, cei care plâng şi sunt urâţi de toţi. De altă parte se află cei care râd cu nepăsare (rânjesc sarcastic, dispreţuitor), sunt lăudaţi de toţi cei bogaţi şi sătui. Coborând de pe munte şi privind spre ucenicii săi, Isus a spus: „Fericiţi sunteţi voi cei săraci, pentru că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi care acum sunteţi înfometaţi, pentru că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi voi care plângeţi acum, pentru că veţi râde. Fericiţi sunteţi voi când vă urăsc oamenii şi vă exclud din comunitatea lor, când vă insultă şi vă fac numele de batjocură din cauza Fiului omului. În acea zi fiţi fericiţi şi tresăltaţi de bucurie, căci răsplata voastră este mare în ceruri; la fel au făcut părinţii lor cu profeţii. Dar vai vouă, bogaţilor, pentru că voi aveţi parte acum de mângâiere. Voi vouă care sunteţi acum sătui, pentru că veţi suferi de foame. Vai vouă care acum râdeţi, pentru că veţi plânge şi veţi suspina. Vai vouă când toţi oamenii vă vorbesc de bine. La fel au făcut părinţii voştri cu profeţii cei mincinoşi” (Lc 6,20-26).
3. Fericiţi voi cei săraci… Vai vouă bogaţilor!
Sunt două liste de persoane. Fiecare categorie cuprinde toată lista: cine suferă de foame, cine plânge, cine este marginalizat este întotdeauna un sărac. Ce va fi cu ei? Ce le promite Isus? Înaintea lor se deschide un orizont diferit, se prezintă o răsturnare a situaţiei, dar ea nu consistă în faptul că săracul devine bogat iar bogatul sărac. Asta ar însemna pentru cel sărac să fie nefericit iar pentru cel bogat să fie fericit. Dar nu este aşa. Aici se impune o precizare. Evanghelia îi numeşte pe săraci fericiţi nu datorită stării lor sociale, dar pentru că lor li se deschide calea speranţei şi a libertăţii adevărate: „Fericiţi sunteţi voi cei săraci, pentru că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt săraci dar se spune că au o împărăţie! Lor li se anunţă vestea cea bună, celorlalţi nu. Ei pot năzui spre împărăţia lui Dumnezeu pentru că este a lor. Cât despre cei bogaţi, „vai vouă, pentru că voi aveţi parte acum de mângâiere” şi cu aceasta totul se termină. Dispariţia are loc în două moduri: fie prin condamnare, asemenea bogatului nemilostiv (cf. Lc 16,19-31 parabola bogatului şi a lui Lazăr), fie prin convertirea vieţii care îi face să împartă bunurile cu cei săraci (cf. Lc 19,1-10 convertirea lui Zaheu).
4. Fericiţi sunteţi voi cei înfometaţi, voi care plângeţi
A doua fericire şi nefericire după evanghelistul Luca este: „Fericiţi sunteţi voi care acum sunteţi înfometaţi, pentru că vă veţi sătura”, şi respectiv „vai vouă care sunteţi acum sătui, pentru că veţi suferi de foame”. Sătui peste măsură, îmbuibaţi asemenea bogatului nebun din parabolă: „Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi desfată-te!” Şi nu-i păsa de cei înfometaţi care stăteau la uşa casei lui ca Lazăr cel sărac. E clar că atare situaţie este absurdă şi nu corespunde idealului împărăţiei lui Dumnezeu. Vestirea Evangheliei vrea să ne înveţe să dăm de mâncare celor săraci. Vin apoi cei care plâng şi cei dispreţuiţi şi marginalizaţi din cauza Fiului omului. „Fericiţi sunteţi voi care plângeţi acum, pentru că veţi râde” şi „Vai vouă care acum râdeţi, pentru că veţi plânge şi veţi suspina”. Desigur, plâng şi săracii, dar aici cel mai probabil sunt vizate situaţii de prigoană la care sunt supuşi ucenicii lui Isus. Sunt vizaţi şi acei ucenici care râd nepăsători şi continuă să fie lăudaţi de toţi pentru că în orice situaţie ştiu să se adapteze formelor de compromis pentru ca să scape de necaz şi trage beneficii. Din necesitate, din slăbiciune, din ignoranţă, din dorinţa de parvenire, nu importă. Asta este istoria, chiar nu de demult, şi încă nu s-a terminat.
5. Fericiţi voi când oamenii vă urăsc şi vă insultă
A treia fericire şi al treilea „vai” se încheie cu indicarea soluţiei: „Fericiţi sunteţi voi când vă urăsc oamenii şi vă exclud din comunitatea lor, când vă insultă şi vă fac numele de batjocură din cauza Fiului omului. În acea zi fiţi fericiţi şi tresăltaţi de bucurie, căci răsplata voastră este mare în ceruri; la fel au făcut părinţii lor cu profeţii”. Dar, „vai vouă când toţi oamenii vă vorbesc de bine. La fel au făcut părinţii voştri cu profeţii cei mincinoşi”. Isus îi dă ucenicului un criteriu de bază pentru a şti să adopte o comportare justă în timp de persecuţie sau de îngrădire a libertăţii. Se recomandă să observe ceea ce se întâmpla în vechime în poporul lui Israel şi, în concret, ceea ce s-a petrecut cu Isus. Adevăraţii profeţi, şi în mod special Ieremia, au fost maltrataţi mereu iar falşii profeţi lăudaţi şi poporul a sfârşit în exil. Dacă într-o zi trebuie să suferim pentru a rămâne credincioşi Evangheliei, în acea zi să ne bucurăm în inima noastră pentru că mântuirea, recompensa ne este asigurată mai mult ca oricând. La evanghelistul Luca fericirile sunt formulate la prezent. Sunt pregustarea fericirii veşnice în viaţa prezentă. Cine este părtaş la soarta lui Cristos în această lume are certitudinea că va fi într-o zi moştenitor în slavă împreună cu el. Iar duminica este sărbătoarea săptămânală a biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii.
6. Care este speranţa noastră?
Pe ce se întemeiază speranţa mea? Liturghia răspunde prezentând două modele opuse. Profetul Ieremia vorbeşte de încrederea în Dumnezeu şi de încrederea în oameni. Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om, care-şi face dintr-un trup sprijinul său, iar inima şi-o îndepărtează de Domnul. El va fi ca ciulinii în pustiu: nu va vedea fericirea, el va locui în arşiţa pustiului, în pământ neroditor şi de nelocuit. Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul, a cărui speranţă este Domnul. El va fi ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; el nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui rămân verzi, el nu-i îngrijorat în timp de secetă şi nu încetează să aducă roade” (Ier 17,5-8 prima lectură). Fericirea noastră sau nefericirea noastră depind de această alegere fundamentală. De fapt, spune Isus în predica de pe câmpie, fericiţi sunt toţi aceia care caută binele şi bucuria lor în ceea ce Dumnezeu le promite. Fericiţi sunt cei săraci cărora Dumnezeu le dăruieşte împărăţia sa. Fericirea se naşte din legătura cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine, şi nu se dobândeşte cu forţele şi cu aplicarea planurilor noastre. În mod şi mai convingător apostolul Paul ne aminteşte că speranţa noastră este ancorată în ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi înviindu-l pe Fiul său din morţi pentru ca toţi să avem viaţă în el. „Fraţilor, dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Căci, dacă morţii nu învie, nici Cristos n-a înviat. Iar dacă n-a înviat Cristos, zadarnică este credinţa voastră; sunteţi încă în păcatele voastre. Atunci şi cei care au adormit în Cristos sunt pierduţi. Iar dacă nădăjduim în Cristos numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Cristos a înviat din morţi, fiind pârgă a celor adormiţi” (1Cor 15,12.16-20 lectura a doua).
7. Cântarea psalmistului
Două căi, două destine, două portrete sunt prezentate şi în compoziţia didactică ce deschide cartea Psalmilor biblici. „Fericit este omul care îşi pune încrederea în Domnul” (Ps 39/40,5c). „Fericit omul care nu ia parte la sfatul celor răi, nu urmează calea păcătoşilor şi nu se aşază lângă cei care batjocoresc, dar îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi la Legea lui cugetă ziua şi noaptea. El este ca pomul sădit lângă un izvor de apă şi aduce rod la timp; frunzele lui nu se veştejesc şi tot ce începe duce la bun sfârşit. Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa; ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi, iar drumul urmat de cei răi duce la pieire” (Ps 1,1-4.6 psalmul responsorial).
8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi.
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 februarie 2019)
