Annunciazione Annunciazione 

Consideraţii omiletice la sărbătoarea "Neprihănita Zămislire": Unde eşti? Iată-mă!

Dumnezeu reîncepe mereu să-l caute pe om şi să-i vorbească. Doamne, să nu rămâi tăcut în faţa mea, căci de vei tăcea faţă de mine, voi fi asemenea cu cei care coboară în groapă.

(Vatican News - 8 decembrie 2018) E Sărbătoare. „Toată frumoasă eşti Marie şi prihană strămoşească nu este în tine”. În acest timp de aşteptare şi pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului, cinstirea Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului are menirea de a lumina speranţa noastră arătându-ne cum să-l aşteptăm pe Mântuitorul. Zămislirea fără nici cea mai mică umbră de păcat a Preasfintei Fecioare Maria anticipă răscumpărarea oamenilor înfăptuită de Cristos, căci iubirea gratuită a lui Dumnezeu precede cererile noastre. Maria din Nazaret a fost plăcută lui Dumnezeu înainte de evenimentul naşterii lui Isus, şi chiar înainte de naşterea ei. Ea a fost plăcută lui Dumnezei în însăşi zămislirea ei de către părinţii Ioachim şi Ana. Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire”. Îngerul Gabriel, în momentul Bunei Vestiri, o salută ca „plină de har” ( (Lc 1, 28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, Maria trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor, Biserica a înţeles că Maria, „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1, 28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest adevăr crezut din primele veacuri creştine a fost precizat de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”. Această „strălucire a unei sfinţenii unice”, cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”, îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1, 3) şi a ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire.. Maria „a aflat har” şi la oamenii care au cinstit-o cu o veneraţie ce nu cunoaşte egal în cultul manifestat vreunei făpturi omeneşti. Creştinii i s-au adresat Mamei lui Isus chemând-o cu cele mai înalte titluri: „Panaghìa – Toată Sfântă, Cea Preasfântă”, „Tota pulchra – Toată Frumoasă”, „Preacurata”. Liturghia sărbătorii pune pe buzele Fecioarei din Nazaret cuvintele profetului de demult: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit, ca pe un mire ce poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaerurile sale” (Is 61,10 Ant. la intrare). Împreună cu Maria recunoaştem milostivirea lui Dumnezeu revelată neamului nostru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. În el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui, în dragoste. El a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos; iată ce a voit el în bunătatea sa, ca să fie lăudată măreţia harului său, pe care ni l-a dăruit prin Fiul său preaiubit. În el Dumnezeu ne-a predestinat ca să fim poporul său; şi el, care înfăptuieşte tot ceea ce a hotărât, a voit ca noi, prin speranţa în Cristos,  să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa” (cf. Ef 1,3-6.11-12, lectura a doua). Astăzi o preamărim pe Maica lui Dumnezeu în cântări alese şi o chemăm în ajutor: „Lucruri mari s-au spus despre tine, Marie, căci din tine s-a născut soarele dreptăţii, Cristos, Dumnezeul nostru” (Ant. la Împărtăşanie).  „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine”. După această prezentare a învăţăturii Bisericii despre zămislirea neprihănită a Mariei, să aprofundăm mai pe larg lecturile liturgice.

1. Aşteptarea venirii Mântuitorului

La vestirea îngerului Fecioara Maria se lasă surprinsă de promisiunea lui Dumnezeu, care îi schimbă sau cel puţin îi precizează planurile ei de viaţă. Ea nu urmăreşte împlinirea propriilor visuri, ci marele vis al lui Dumnezeu. Aşteptarea venirii Mântuitorului înseamnă acceptarea voinţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. În felul acesta Maria răstoarnă atitudinea primilor părinţi, Adam şi Eva, descrisă la începutul Scripturii (cf. Gen 3,9-15.20 prima lectură). Strămoşii noştri decid să se împlinească de la sine, fără să asculte cuvântul lui Dumnezeu, crezând că numai aşa pot fi fericiţi. Adam şi Eva stau de vorbă cu şarpele ispititor, nu cu Dumnezeu. Maria, în schimb, vorbeşte cu îngerul şi se lasă călăuzită de cuvântul Domnului. În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. Intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei” (cf. Lc 1,26-38 Evanghelia zilei). Maria recunoaşte în salutul îngerului singurul cuvânt care poate să-i dea bucuria deplină. Împlinirea vieţii noastre stă în a ne recunoaşte binecuvântaţi şi aleşi de Dumnezeu pentru a fi sfinţi şi fără prihană în prezenţa sa. Şarpele ispititor ne lasă singuri cu noi înşine, îngerul Domnului ne face să stăm înaintea lui Dumnezeu în care aflăm toată bucuria. Din cauza Evei răul a intrat în lume, din Maria, noua Evă, se va naşte acela care va învinge răul. Încă de la început Dumnezeu se revelează ca acela care se îngrijeşte de omul căzut în păcat. Din vecie Dumnezeu a ales-o pe Maria să fie mama Fiului său, Mântuitorul neamului nostru. Dintotdeauna Maria a fost cea preaiubită de Dumnezeu şi de aceea este „plină de har”. La vestirea îngerului Maria ascultă planul divin, se încredinţează cu totul puterii Duhului şi spune lui Dumnezeu „da!”: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

2.  Cu cine stai de vorbă?

Prima lectură şi Evanghelia sărbătorii prezintă două dialoguri. În cartea Genezei aflăm că Dumnezeu însuşi vorbeşte cu Adam, cu omul. În Evanghelia după sfântul Luca, îngerul Gabriel vorbeşte cu Maria. Înainte de a reflecta despre conţinutul acestor două dialoguri, să ne oprim puţin la seminifcaţia dialogului în sine, asupra faptului că Dumnezeu întreţine o conversaţie cu omul. Dialogul este o formă de convorbire între două persoane. Se poate spune că dialogul este forma unei relaţii de iubire. De fapt, când între două persoane se iveşte vreo neînţelegere, primul lucru care se face este evitarea de a-şi vorbi: oamenii îşi neagă cuvântul. Cât timp se lasă altuia posibilitatea să vorbească, înseamnă că este recunoscut în existenţa, în demnitatea şi importanţa lui. Se alege relaţia cu el şi se acceptă a fi cu el. Recunoaştem că pentru a fi noi înşine avem nevoie de această relaţie cu el.

3. Biblia, istoria unui dialog

Dumnezeu vorbeşte cu omul, decide să-i vorbească şi îl creează prin Cuvântul său. Continuă să-i vorbească chiar când începe să apară un obstacol. Şi atunci, Dumnezeu nu întrerupe conversaţia, nu-l lasă pe om singur în propriul păcat, dar merge şi îl caută, îl strigă, îl cheamă: „Unde eşti?” Se poate spune că Biblia este istoria acestui dialog, oferit continuu omului. Dumnezeu are mereu iniţiativa de a vorbi. Aceasta este caracteristica credinţei poporului evreu şi apoi a creştinilor: Dumnezeu nu încetează să vorbească cu omul. Îl creează pe om pentru ca acesta să vorbească cu El, şi caută continuu acest dialog. Un rabin din secolul trecut (Neher) afirma despre dreptul Iob care stăruia să rămână în dialog cu Dumnezeu şi nu se mulţumea cu răspunsurile date de prieteni: „Doamne, când vorbeau prietenii mei, eu înţelegeam totul, dar ei nu-mi spuneau nimic. Acum când vorbeşti Tu, eu nu înţeleg nimic, dar îmi este îndeajuns că Tu îmi vorbeşti”. Asta pentru a spune că noi suntem acest dialog cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-i vorbeşte, spune un psalm, omul este ca şi mort: „Către tine strig, Doamne Dumnezeul meu, să nu rămâi tăcut în faţa mea, căci de vei tăcea faţă de mine, voi fi asemenea cu cei care coboară în groapă” (Ps 27/28,1). Acest lucru spune totodată ceva despre relaţiile dintre noi şi despre cât este de important cuvântul, dialogul. Desigur, dialogul nu-i totul, nu-i singura formă de comunicare, dar rămâne important pentru că e forma pe care Dumnezeu a ales-o pentru ca să intre în relaţie cu noi.

4. Adam, unde eşti?

Şi acum să venim la dialogurile despre care se vorbeşte în Liturghia de azi. Cartea Genezei ne spune că, după păcatul primilor părinţi, Dumnezeu merge şi vorbeşte cu omul. Dar omul nu-i disponibil să vorbească cu Dumnezeu, pentru că are în inimă un alt cuvânt, pe cel al şarpelui. Şi este interesant de observat că păcatul comportă o lipsă de dialog între bărbat şi femeie: femeia ascultă de şarpe, apoi vede mărul, îl ia, îl mănâncă şi-i dă şi bărbatului fără ca tot acest parcurs să fie însoţit de vreun cuvânt. În prima parte a povestirii nu găsim nici un cuvânt între cei doi, şi ar fi fost atâta nevoie! Păcatul este deja prin sine lipsă de comunicare. Este solitudine. Lipsa comunicării, solitudinea este deja păcat, deoarece porunca lui Dumnezeu este ca omul să nu fie singur, dar să vorbească şi să trăiască în relaţie. Astfel, omul care a păcătuit îl aude pe Dumnezeu, simte prezenţa lui Dumnezeu, dar fuge de intimitatea cu El. Îi este frică, şi frica este primul şi rodul firesc al păcatului. Omul a lăsat ca un altul, care nu era Dumnezeu, să-i dea o altă lege. Dumnezeu îi vorbeşte spunând: asta nu este bine! Dar şarpele îi şopteşte: asta e bine! În felul acesta omul a ales un alt dumnezeu, un alt principiu de viaţă, o altă libertate. L-a ascultat pe un altul şi Dumnezeu nu mai are loc, a pierdut locul de partener principal al acestui dialog. Omului îi este frică pentru că l-a pus la o parte pe Dumnezeu şi nu mai ştie cum să stea în relaţie cu El. Se ascunde, pentru că omul fără Dumnezeu nu este acasă, nu are viaţă. Dar Dumnezeu nu se resemnează să dispară astfel din propria creaţie şi vine în căutarea omului. Vine şi îi vorbeşte din nou: „Unde eşti?” (Gen 3,9). Şi omul răspunde spunând adevărul, spunând ceea ce rămâne din el,  adică din unul care simte prezenţa lui Dumnezeu ca o ameninţare. Adevărul omului după păcat este teama de Dumnezeu şi ruşinea de sine, de propria goliciune. Adevărul omului după păcat este faptul de a fi singur şi de a nu mai avea speranţa că Dumnezeu poate să-l întâlnească din nou. De aceea, merge să caute alte dialoguri. De fapt, dialogul reîncepe pentru că Dumnezeu reîncepe, dar în inima omului rămâne frica, îndoiala că dialogul ar mai fi posibil. Omul poartă lăuntric această tendinţă de a asculta pe altcineva, de a găsi alte dialoguri. Lasă să i se spună alte adevăruri. Legătura cu Dumnezeu rămâne o luptă, un drum ce nu mai este presupus şi al cărui rezultat nu mai este sigur. Rămâne un om care fuge, care se ascunde. Dar rămâne şi un Dumnezeu care reîncepe mereu să-l caute pe om şi să-i vorbească. Am putea spune că această întrebare: „Unde eşti?” străbate timpurile, secolele, istoria, mereu în căutarea omului, în efortul de a restabili acest dialog întrerupt. Dumnezeu duce mai departe planul său de relaţie, de iubire şi merge să-i caute pe Abraham, pe patriarhi, pe Moise, pe David, pe profeţi… Şi ajunge până la Maria din Nazaret.

5. Da, iată.mă!

Ajungem astfel la al doilea dialog, cel prezentat de evanghelistul Luca. Cine este Maria? Este înainte de toate o femeie care nu se ascunde, care intră în dialog cu Dumnezeu. Când Dumnezeu o caută şi îi cere să spună „unde este”, răspunsul ei nu este frica. Desigur, simte greutatea disproporţiei dintre ea şi Dumnezeu, dar nu se opreşte la asta. Şi Maria se tulbură, îi este teamă, dar asta nu o împiedică să asculte. Maria ascultă cu adevărat, adică se lasă convinsă de adevărul lui Dumnezeu, de ceea ce Dumnezeu îi zice, adică să nu se teamă: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30). Aşa cum frica este rodul păcatului, încrederea este rodul harului. Acesta este lucrul nou, noua creaţie pe care Dumnezeu o înfăptuieşte în Maria. Ea este femeia capabilă să se încreadă din nou în Dumnezeu. De aceea Maria spune „da”, şi spune „da” la ceea ce omul a fost creat de la început. Omul a fost creat ca să fie loc pentru Cuvânt, ca să fie pământ care primeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Maria este făptura total disponibilă la acest dialog, liberă să fie numai această ascultare.

6. Suntem în iubirea lui Dumnezeu datorită Paştelui

Sărbătoarea de azi ne spune că această trecere de la frică la încredere, de la solitudine la relaţie este posibilă numai cu ajutorul harului. Nu e cu putinţă printr-un eventual efort al omenirii care, singură, ar reuşi să restabilească o relaţie deplină cu Dumnezeu, dar pentru că Dumnezeu însuşi alege o făptură şi o face capabilă de o nouă relaţie deplină cu El, o relaţie liberă de urmările păcatului. O făptură capabilă din nou, în mod simplu, să se încreadă. Asta înseamnă că sfinţenia este mai mult o problemă de încredere decât de altceva, că libertatea este mai mult o chestiune de ascultare decât de altceva. Sărbătoarea de astăzi ne spune că harul lui Cristos, noutatea Paştelui, este atât de imensă, încât este capabilă de aşa ceva. Căci şi Paştele este acesta, este acest om, Isus, capabil de ascultare, de încredere, de a sta neclintit în voinţa Tatălui şi de a găsi acolo viaţa. Neprihănita Zămislire este sărbătoarea cea mai apropiată de Naşterea Domnului, dar ea are o legătură foarte strânsă cu misterul pascal. Sărbătoarea Neprihănitei se înţelege numai în lumina Paştelui. Duhul Domnului înviat din morţi ne eliberează de rău, de păcat, nu în sensul că păcatul dispare, dar în sensul că este din nou posibilă o încredere şi mai mare; că păcatul nu mai stăpâneşte, nu mai are ultimul cuvânt în relaţia dintre Dumnezeu şi om; că distanţa dintre om şi Dumnezeu poate fi din nou ocupată în întregime de încredere. Putem spune că Maria este adevărul omului. Adevărul omului nu este păcatul său, limitele sale, răul din el, dar harul lui Dumnezeu, care în om, înăuntrul acestui om, prisoseşte. De aceea, la întrebarea lui Dumnezeu: „Unde eşti?”, putem răspunde: „Doamne, sunt în harul Tău, în iubirea Ta, nu prin meritele mele, ci datorită Paştelui lui Isus, datorită dăruirii sale încrezătoare şi definitive Tatălui, care redeschide pentru totdeauna calea dialogului dintre Dumnezeu şi om”. „Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei”.

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, prin zămislirea neprihănită a Fecioarei Maria, tu i-ai pregătit lăcaş vrednic Fiului tău. Te rugăm ca, după cum ai ferit-o pe ea de orice prihană pentru meritele morţii lui Cristos, să ne dai şi nouă, prin mijlocirea ei, harul de a ajunge curaţi la tine.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 decembrie 2018)

07 decembrie 2018, 11:32