Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (B): Ce va fi cu noi?

(Vatican News - 18 noiembrie 2018) E Ziua Domnului. Anul bisericesc se apropie de sfârşit. Încheierea unui ciclu de sărbători liturgice ne îndreaptă atenţia spre ţinta din urmă a călătoriei noastre. În drum cu Biserica spre împărăţia lui Dumnezeu, creştinii nu cedează fricii de un sfârşit catastrofic al lumii, dar aşteaptă cu încredere ziua în care Cristos se va întoarce ca să ducă la împlinire făgăduinţele sale. Pentru a menţine vie încrederea în ziua de mâine este nevoie să primim zilnic cuvântul Domnului ca hrană de drum. Este singura realitate capabilă să reziste provocărilor timpului şi să umple aşteptarea care altminteri poate deveni chinuitoare şi stresantă până la epuizare. Lecturile acestei duminici prezintă, fiecare din unghiul ei, motive suficiente de bucurie şi de speranţă. Astfel, Domnul ne asigură prin profetul Ieremia: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11.12.14 Ant. la intrare). La rândul său profetul Daniel priveşte pozitiv spre viitor, când transmite acest cuvânt din partea lui Dumnezeu: „În acel timp se va ridica Mihail, căpetenia îngerilor, cel care ocroteşte pe fiii poporului tău; va fi un timp de strâmtoare cum n-a mai fost niciodată de când există popoarele şi până în acel timp. Dar în acel timp va veni mântuirea poporului tău, a tuturor acelora, al căror nume se va afla scris în cartea lui Dumnezeu. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar ceilalţi pentru ocara şi ruşinea veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca firmamentul cerului şi cei care au învăţat mulţimea să umble pe calea dreptăţii vor străluci ca stelele pentru totdeauna” (cf. Dan 12,1-3 prima lectură). Isus însuşi declară solemn împlinirea pentru poporul ales a profeţiilor de demult care acum se realizează în Biserica sa. Adoptând un limbaj cu tonalităţi aprinse, specific literaturii apocaliptice, Isus se referă mai întâi la un fapt istoric precis, la distrugerea Ierusalimului, iar apoi cuprinde cu privirea tot orizontul istoriei: „În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie. El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului”. Şi până atunci, ce este de făcut? Cum trebuie să ne comportăm în timpul aşteptării? Avem la îndemână cuvântul lui Dumnezeu în lumina căruia putem interpreta semnele timpului. „Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, la uşă”. Apoi Isus îi asigură pe discipoli: „Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (cf. Mc 13,24-32 Evanghelia zilei). Aşadar, „vegheaţi mereu şi rugaţi-vă, spune Domnul; ca să vă învredniciţi să staţi drept înaintea Fiului Omului” (Lc 21,36 versetul la Evanghelie). Creştinii de la început obişnuiau să repete: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Mărturiseau că Domnul a venit şi va veni. Această mărturisire devenită invocaţie susţine şi speranţa noastră. Acum Isus Cristos se află la dreapta lui Dumnezeu, biruitor definitiv asupra vrăjmaşilor de orice fel. Înviat din morţi şi înălţat la cer, „după ce a adus unica jertfă pentru păcate, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. El aşteaptă de acum ca „duşmanii lui să fie puşi sub picioarele lui”. Prin jertfa sa unică, el a condus pentru totdeauna la perfecţiune pe cei care primesc de la el sfinţenia. (cf. Evr 10,11-14.18 lectura a doua). Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie amintim moartea şi învierea Domnului până când va veni şi spunem: „Pentru mine, fericirea mea e să mă apropii de Dumnezeu, să-mi pun în Domnul Dumnezeu speranţa mea” (cf. Ps 72/73,28 Ant. la Împărtăşanie). Să aprofundăm mai pe larg lecturile acestei Liturghii duminicale.

1. Ce va fi cu mine, ce va fi cu voi?

Sunt de acum mai multe duminici în care evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus pregătindu-i cu grijă pe discipoli pentru viitoarea lor misiune apostolică. De trei ori le-a prevestit patima, moartea şi învierea sa. Dar ce va fi „după Isus”? Asta îi priveşte îndeaproape pe discipolii săi, de atunci şi din toate timpurile. Ce va fi cu ei? Ce va fi cu noi? A răspunde la aceste întrebări înseamnă a avea în vedere viitorul în situaţia concretă de fiecare zi; înseamnă a învăţa să trăim în speranţa împlinirii promisiunilor lui Isus. Astăzi Isus se află din nou singur cu discipolii săi. Ajuns la Ierusalim, Isus izgoneşte vânzătorii de la templu. Intră şi iese din templu şi apoi se duce cu apostolii pe Muntele Măslinilor. Era în preajma pătimirii. Privind spre Cetatea Sfântă şi având înaintea ochilor templul din care ieşise, Isus le vorbeşte îndelung discipolilor. Aproape întreg capitolul 13 din Evanghelia după Marcu (cf. Mc 13,5-37) este un discurs de rămas bun. Sunt cuvinte testamentare. Isus le spune discipolilor că la sfârşitul timpurilor Fiul Omului va veni cu putere multă şi glorie şi îi va aduna pe toţi aleşii de la capătul pământului până la capătul cerului. Repetă un adevăr fundamental la care se referise în felurite forme de atâtea ori în timpul predicii sale. Acest adevăr este pentru discipolii săi din toate timpurile. Pentru toţi aleşii. Timpul, viaţa nu este un ansamblu de zile ce se pierd în nimic, dar un drum spre Dumnezeu, spre Isus Cristos, Fiul său, pe care îl vom întâlni la încheierea vieţii pământeşti. El vine mereu în întâmpinarea noastră. Vine să ne adune de pe tot pământul pentru a fi cu el. Noi trebuie să-l aşteptăm. Mai mult, suntem chemaţi să mergem înaintea lui cu candela aprinsă. Secretul vieţii stă în a reîncepe zilnic de la capăt: din început în început trecând prin începuturi mereu noi până la arătarea Domnului în slavă.

2. Profeţie şi revelaţie

Cuvântul Domnului se comunică astăzi prin imagini zguduitoare ce pot nelinişti inimile şi tulbura gândurile. Pericopa evanghelică (cf. Mc 13,24-32) şi fragmentul din cartea profetului (cf. Dan 12,1-3) creează într-adevăr o stare de puternică încordare lăuntrică, dacă nu se ţine cont de stilul lor profetic, apocaliptic şi escatologic. De fapt, se vorbeşte despre un timp de strâmtorare cum nu a mai fost de când există lumea, despre dezastre cosmice, soarele care se întunecă şi luna care nu străluceşte, stele care cad şi puterile cerului care se zguduie, dar şi despre înţelepţii care vor străluci ca stelele. Se vorbeşte însă şi despre smochin ale cărui mlădiţe devin fragede şi dau frunze, arătând că viaţa continuă şi nu se sfârşeşte niciodată. Frunzele noi inaugurează primăvara. O nouă viaţă se deschide după moarte. Istoria se deschide continuu spre etern.

3. „Sfârşitul unei lumi” şi „sfârşitul lumii”

Lecturile liturgice ne propun să reflectăm asupra felului în care trăim timpul acestei vieţi. Evanghelia zilei vrea să ne fixeze privirea nu atât asupra celor ce se vor întâmpla la sfârşitul istoriei, cât mai degrabă asupra a ceea ce se întâmplă în prezent. Suntem invitaţi să interpretăm prezentul în lumina cuvintelor lui Isus pentru a recunoaşte în prefacerile şi în frământările actuale ale societăţii că Fiul Omului este aproape. De fapt, istoria fiecărei epoci, deci şi istoria epocii contemporane, ne face să vedem cum trece înfăţişarea lumii. Se schimbă chiar înainte de a trece o singură generaţie (cf. Mc 13,30). La fel, când autorii biblici vorbesc despre sfârşitul lumii, înţeleg foarte adesea lumea concretă, cea existentă şi cunoscută de un anumit grup de oameni. Deci, este vorba despre lumea din vremea lor. Se referă nu atât la sfârşitul „lumii”, ci „al unei lumi”, chiar dacă cele două aspecte uneori se suprapun iar alteori se intersectează. Înăuntrul unei lumi care moare putem recunoaşte semne de viaţă nouă şi numai privind la ce se petrece în natură. De pildă, în Palestina semnalul cert al sosirii verii este dat de smochin care iarna arată ca un schelet noduros şi dintr-odată înmugureşte: „Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă” (Mc 13,28-29).

4. „În acel timp, va fi salvat poporul tău”

Totul trece. Dumnezeu pregăteşte o lume nouă. Trece înfăţişarea lumii de azi, dar nu trece cuvântul lui Dumnezeu şi promisiunea sa de viaţă. Avem mereu asigurarea dată de Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mc 13,31). Promisiunea vieţii vine de departe. Ne este încredinţată de Dumnezeu şi prin profetul Daniel care spune: „În acel timp, va fi salvat poporul tău, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic. Cei pricepuţi vor străluci ca strălucirea firmamentului şi cei care i-au făcut pe mulţi să fie drepţi, ca stelele în veci şi pentru totdeauna” (Dan 12,1-3, prima lectură). Textul este unul dintre puţinele din Vechiul Testament în care se afirmă clar învierea morţilor, pentru viaţa veşnică sau pentru ocară.

5. Cum va fi salvat poporul lui Dumnezeu?

Cum vom fi mântuiţi? Cum se va salva adunarea credincioşilor? Cum vor fi salvaţi cei care prin Botez au fost introduşi în jertfa lui Isus adusă pe altarul crucii? Cum se va salva poporul sfinţit al lui Dumnezeu? Răspunsul îl aflăm în Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 10,11-14.18, lectura a doua). Cristos, marele nostru preot, îi va pune sub picioarele sale pe toţi duşmanii lui, inclusiv moartea. Prin jertfa sa unică Isus restabileşte deplina comuniune a fiinţelor umane cu Dumnezeu (cf. Evr 10,12-14). Aşadar, în timp ce constatăm şi trăim evenimente zguduitoare ce tulbură şi marchează drumul istoriei, trebuie să fim siguri că Domnul se apropie şi de generaţia noastră, că vine şi pentru noi cu puterea milostivirii sale mântuitoare. Vine să ne adune pentru a fi cu El.

6. Gânduri de pace, nu de nenorocire

Liturghia acestei duminici deschide încă de la început perspectiva luminoasă a Evangheliei vieţii. Spune Domnul prin profetul Ieremia: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11.12.14). În această perspectivă înţelegem pentru noi anunţul lui Isus: „Atunci îl vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Mc 13,26-27). Vestirea întoarcerii lui Cristos în slavă nu intenţionează să suscite nelinişte şi teamă în cel care se străduieşte să trăiască în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, din contra, trezeşte încredere şi speranţă. Primii creştini au înţeles bine asta, de aceea repetau deseori în adunările lor liturgice acest cuvânt din limba aramaică: „Maranatha!”, care înseamnă atât „Domnul a venit”, cât şi „Vino, Doamne Isuse!” Nu este oare o veste bună a şti că nu ne îndreptăm spre o prăpastie imensă şi rece care înghite totul, dar spre întâlnirea cu Cristos Domnul care ne iubeşte şi ne-a răscumpărat cu viaţa sa?

7. Ce trebuie să facem?

Domnul vrea să ne întâlnim cu el în mers, deşi nu ştim nici ziua nici locul: „Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl” (Mc 13,32). De aceea Isus ne-a avertizat din timp: „Vegheaţi în orice moment şi rugaţi-vă, ca să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” (Lc 21,36ac, versetul la Evanghelie). Aşteptarea venirii Domnului în slavă nu micşorează, ci face să crească în noi angajarea zilnică. Ar fi o mare inepţie a se mulţumi zicând că nimeni nu cunoaşte când va veni Fiul Omului, uitând că momentul acela poate fi pentru mine chiar în această noapte. Acesta este motivul pentru care Isus încheie cu recomandarea: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul” (Mc 13,33). Nu ştim ziua, nu ştim ora venirii Domnului. Dar nu importă. Importantă este aşteptarea. Oricum, nu suntem în întuneric. Un lucru este cert: cuvintele Domnului nu vor trece. Ca fii ai timpului simţim povara îndoielii şi a nesiguranţei, neliniştea şi teama pentru ziua de mâine, dar ne simţim pe drum. Purtăm cu noi în rucsacul de călătorie doar cele esenţiale: cuvântul Domnului şi credinţa. Ca pelerini, ne străduim să mergem pe urmele lui Cristos, mărturisitori de speranţă într-o lume răvăşită şi dezorientată, bântuită de conflicte şi terorism. E bine venit în orice moment avertismentul lui Isus: Vegheaţi, aveţi grijă, rugaţi-vă, staţi în picioare!

8. Cântarea psalmistului

Pelerinul nu se încarcă cu poveri ce-i pot îngreuna drumul. „Pelerinul rus” purta în desagă doar o pâine uscată şi Biblia. Nu a ajuns încă la ţintă, de aceea nu se opreşte din mers. Este mereu în tranzit oriunde s-ar afla: cântă şi merge, merge şi cântă. A trăi credinţa ca un drum de parcurs este o atitudine sfântă în care aflăm seninătate şi pace. Astăzi ne însoţeşte psalmistul biblic: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că îmi caut refugiu în tine! Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea. Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie; ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16,1.5.8-11 psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 noiembrie 2018)