Căutare

2018.10.21 Vangelo di domenica 2018.10.21 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (B): Serviciul autorităţii

Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi. Primul între voi să fie sclavul vostru. Exercitarea autorităţii ca act de slujire.
Consideraţii omiletice - Duminica a XXIX-a B - 21 octombrie 2018

(Vatican News - 21 octombrie 2018) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire de credinţă însoţită de rugăciunea încrezătoare a unui om persecutat: „Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi; pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (cf. Ps 16/17,6.8 Ant. la intrare). Ascultarea atentă a lecturilor liturgice dezvăluie simţămintele inimii lui Dumnezeu: „Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletele lor şi să-i hrănească în timp de foamete” (cf. Ps 32/33,18-19 Ant. la Împărtăşanie). „Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,35-45 Evanghelia zilei). Cristos Isus este „Slujitorul Domnului” anunţat de profetul Isaia. Suferinţele îndurate de el obţin iertarea şi mântuirea. „Domnul a voit să-l zdrobească pe servitorul său prin suferinţă. Dar dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el. După ce sufletul său va fi trecut prin suferinţe, el va vedea lumina şi această lumină îl va copleşi de bucurie. Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor” (Is 53,10-11, prima lectură). Astfel, „în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, avem un mare preot care a străbătut cerurile; să ţinem, prin urmare, cu tărie credinţa pe care o mărturisim. Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită” (Evr 4,14-16, lectura a doua). Astăzi este Ziua Mondială a Misiunilor 2018. Este o invitaţie la a parcurge calea slujirii: „Împreună cu tinerii, ducem tuturor Evanghelia”. Este o invitaţie la a ieşi din egoismul nostru şi a avea o inimă mare pentru a merge în întâmpinarea persoanelor care nu-l cunosc încă pe Cristos. Faptul de a ne afla în această lume nu prin decizia noastră ne face să intuim că există o iniţiativă care ne precede şi ne face să existăm. Fiecare dintre noi este chemat să reflecteze asupra acestei realităţi: "Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 273). După această prezentare succintă a Liturghiei cuvântului, să ne oprim la Evanghelia zilei, în care doi dintre discipoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, se apropie de Isus şi îi fac o propunere copilărească. Cer „să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus în gloria sa” (Mc 10,37). Ambiţia omenească pretinde primele locuri. Pentru Isus, măreţia nu consistă în dominaţie, ci în slujirea semenilor. De fapt, cele trei lecturi liturgice îl prezintă pe Cristos sub înfăţişarea „slujitorului suferind” care răscumpără lumea de păcat prin dăruirea de sine până la moarte.

1. Nu ştiţi ce cereţi

Începem puţin altfel decât de obicei. Gerolamo Savonarola a fost un călugăr dominican şi predicator în situaţii tulburi din centrul Italiei (Ferrara,1452 – Firenze,1498). De fapt a sfârşit pe rug. În una din predicile sale înflăcărate ţinută în oraşul Florenţa făcea această remarcă: „Diavolul nu mănâncă, nu bea, nu este interesat de femei, dar nu este capabil să iubească. S-ar putea adăuga că diavolul nu iubeşte nici banii, ci doar se serveşte de ei. Este însă ahtiat de putere. Puterea este raţiunea lui de a fi. El ştie că are o putere contrară şi se sforţează să o mărească pe orice cale. Puterea lui Dumnezeu îi face umbră. Lăsând la o parte limbajul colorat, se poate spune că, atunci când apostolii Iacob şi Ioan i-au cerut lui Isus să dispună ca unul să stea la dreapta şi altul la stânga lui, când va veni în mărire, tocmai diavolul le-a strecurat în minte această propunere. Este ca şi cum i-ar fi spus lui Isus: „Vrem să fim vice-miniştrii tăi; vrem să împărţim cu tine puterea într-o comunitate în care alţii nu contează”. Această poveste despre putere se repetă şi astăzi. Pentru lămurirea discipolilor Isus le-a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” Această întrebare formulată în stilul profeţilor de demult ascunde realitatea spre care Domnul se îndreaptă şi spre care se vor îndrepta apoi şi apostolii. Isus este în drum spre Ierusalim unde va fi răstignit pe Cruce. Botezul despre care vorbeşte Isus este umilirea şi eliminarea lui dintre oameni prin condamnarea la moarte. Isus, în viaţa sa, nu a avut niciodată o atitudine de putere, de dominaţie, de ambiţie, din contra, când puterea părea să-i surâdă pe cale a preferat să meargă în altă parte (cf. Mc 1,35). Toată Scriptura, şi în particular Evanghelia, este istoria unora care „îşi pierd viaţa”. Niciunui om nu i-ar veni în minte să ceară de la Dumnezeu „harul de a pierde”. Cu toate acestea, condiţiile urmării lui Isus erau precise: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35).

2. Ceilalţi zece au fost cuprinşi de indignare

Iacob şi Ioan se apropiaseră de Isus cu scopul de a-şi asigura un loc, un privilegiu, o garanţie pentru viitor. Cererea lor nu e directă, ci urmează un parcurs de apropiere mai întâi fizică şi apoi verbală, înainte ca să ajungă la obiect: „Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”. În această manevră de apropiere de Isus este cuprinsă o îndepărtare progresivă de ceilalţi, un fel de excludere a altora, nici o atenţie faţă ei, nici fraternitate şi nici comuniune. Puterea tinde să izoleze, să excludă, să îndepărteze. Probabil cei doi se puseseră de acord, complotaseră, studiaseră o strategie. Înainte încă de a separa şi exclude pe alţii se separaseră şi se excluseseră ei singuri de ceilalţi. Poate mai mult decât dorinţa de a ajunge sus a fost teama lor de a pierde; i-a determinat nesiguranţa viitorului. În momentul când îl împingi pe cineva spre uşă, tu însuţi te izolezi. Este o poveste ce se repetă la nesfârşit între persoane, grupuri, secte, popoare şi naţiuni. În continuarea textului se spune că ceilalţi apostoli au fost cuprinşi de indignare din cauza ambiţiei lui Iacob şi Ioan. S-au indignat nu pentru că vedeau în asta un gând inspirat de satana sau o cerere nedemnă, dar pentru că cei doi îndrăzniseră să le-o ia înainte şi să ceară ceea ce de fapt ei înşişi doreau tăcut în inima lor. „Una dintre pervertirile grave ale ucenicului este faptul de a crede că statutul de creştin sau responsabilităţile în Biserică conferă o putere de stăpâni absoluţi” (Gustavo Gutiérrez). În virtutea acestei convingeri mulţi lideri ai Bisericii s-au comportat în decursul istoriei ca acei conducători condamnaţi de Isus. Ce face Isus pentru a redresa relaţiile? Cum procedează cu discipolii?

3. Atunci Isus i-a chemat la sine

Avem aici impresia că se repetă episodul de la început în care „Isus s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el” (Mc 3,13), pentru a constitui comunitatea celor doisprezece. Isus „îi cheamă la sine”, cere de la ei un act de credinţă faţă de el pentru a reface legăturile şi restabili comuniunea. Isus nu-i dojeneşte, nu se indignează din cauza celorlalţi zece, nu alungă pe nimeni, ci îi cheamă îngăduitor la sine, învăţând înainte de toate cu atitudinea sa decât prin cuvinte. Câte avem încă de învăţat noi care am vrea să umplem închisorile cu alţii şi să aruncăm cheile, noi care ne închipuim o societate de oameni cinstiţi şi buni fără a fi noi înşine astfel, noi care dorim să excludem merele putrede, nefiind în stare să recunoaştem viermele care roade mărul nostru.

4. Între voi să nu fie aşa

Ambiţia îi face pe fiii lui Zebedeu să ceară primele locuri. Dar pentru Isus măreţia nu stă în dominaţie, cât mai degrabă în slujire. Frica provoacă în ucenici neînţelegerea faţă de Mesia care trebuie să sufere. Isus îi pune în gardă pe discipoli: „Dar între voi să nu fie aşa”. Este o afirmaţie precisă, nu o perspectivă sau o sugestie, nici o declaraţie de intenţii: „între voi nu este aşa”. Între voi discipoli, apostoli, între voi asociaţii sau comunităţi, între voi care sunteţi biserica lucrurile nu sunt aşa. Nici un loc nu este sediu de putere, nici poziţie de prestigiu. Două sunt expresiile ce caracterizează relaţiile dintre creştini: „diàkonos”, servitorul, cel care slujeşte şi „dòulos”, servul, sclavul. În Biserică există mai degrabă un serviciu de autoritate ce derivă din mărturia de viaţă a celui care o exercită. „Cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor”. Servitor şi sclav. Cu acest statut bisericesc Isus, Mesia lui Dumnezeu, răstoarnă ordinea dominantă. Roberto Benigni, un actor, comic şi regizor italian, în scenografia filmului „La vita è bella” face aceste consideraţii: „Priveşte plantele de floarea soarelui: ele se închină la soare, dar dacă vezi una care s-a aplecat puţin prea mult înseamnă că este moartă. Tu serveşti, însă nu eşti un serv. A servi este arta supremă. Dumnezeu este primul servitor; El îi serveşte pe oameni dar nu este serv al oamenilor”.

5. Exemplul lui Isus

Însă meditaţia despre putere ar fi incompletă, dacă am încheia fără să cităm ultima frază a Evangheliei de azi în care Isus spune despre sine: „Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Când creştinii uită exemplul dat lor de Isus, nu pot decât să recurgă, pentru a răspândi şi apăra credinţa, la folosirea puterii. Celor doi apostoli care îi ceruseră să gestioneze puterea cu el, Isus le cere să fie gata să bea paharul suferinţei împreună cu el. Isus cere asta apostolilor, o cere şi nouă. Aceasta este cazul serios al Bisericii din toate timpurile. Mulţi creştini visează poate o întoarcere la creştinătatea din alte vremuri în care totul era sau părea a fi impregnat de spirit creştinesc, până şi tronul imperial care alerga în ajutor altarului. Uităm poate că trecutul cu luminile şi umbrele sale a fost doar o etapă a Bisericii, şi nu idealul ei. Idealul rămâne cel trasat de Isus în Evanghelia acestei duminici. În Biserica ideală nu există certitudini în afară de fidelitatea faţă de Dumnezeu. Nu există nici o putere în afara harului său care salvează. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită.

6. Cântarea psalmistului

Psalmistul cântă slava lui Dumnezeu, ajutor şi sprijin pentru om: „Drept este cuvântul Domnului şi în toate lucrările sale se arată adevărul. El iubeşte dreptatea şi adevărul, pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să-i scape de la moarte şi să-i hrănească în timp de foamete. Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul, pentru că este ajutorul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine” (Ps 32/33,4-5.18-20.22, psalmul responsorial).

7. Rugăciunile Bisericii

„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită” (Rugăciunea zilei). „Dă-ne, te rugăm, Doamne, bucuria, să slujim cu suflet liber la sfântul altar, pentru ca, purificaţi de harul tău, să fim sfinţiţi de tainele prin care îţi slujim” (Asupra darurilor). „Te rugăm, Doamne, dă-ne harul să aflăm noi puteri în împărtăşirea cu tainele cereşti; binecuvântează-ne cu bunurile acestei vieţi şi adânceşte în noi cunoaşterea bucuriilor veşnice” (După Împărtăşanie).

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 19 octombrie 2018)

19 octombrie 2018, 11:28