Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018.09.06 Messa Santa Marta «Isus, privind spre cer, a suspinat și a zis: ”Effata!”, care înseamnă ”Deschide-te!”» (Marcu 7,34)  (Vatican Media)

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (B): Deschide-te!

”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl.”

(Vatican News -  9 septembrie 2018) E ziua Domnului. Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire de credinţa în Dumnezeu şi o invocaţie din psalmul 118/119 care este cel mai lung din toată Psaltirea biblică: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (cf. Ps 118/119,137.124). „De fapt, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos. El s-a dat pe sine însuşi pentru noi ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune” (Tit 2,11-14). Astăzi în comunitatea noastră adunată la sfânta Liturghie Isus continuă să predice evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi şi suferinzi. El ne deschide urechile ca să ascultăm cuvântul său şi buzele gurii pentru a-l preamări pe Dumnezeu. El deschide urechile celor surzi şi dezleagă limba celor muţi: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească. Evanghelistul Marcu povesteşte minunea vindecării unui surdomut, petrecută înafara Palestinei, într-un ţinut locuit de păgâni. „Isus a plecat din ţinutul Tirului; trecând prin Sidon, s-a îndreptat spre Marea Galileii şi a intrat în ţinutul Decapole. Acolo i s-a adus un surdomut şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: „Efata!”, adică „Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect. Atunci Isus le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui. Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult. Uimiţi peste măsură, spuneau: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească” (Mc 7,31-37, Evanghelia zilei).

1. Éffata! - Dedchide-te!

Minunile săvârşite de Isus, precum vindecarea acestui surdomut care recapătă auzul şi capacitatea de a vorbi, sunt o dovadă că a sosit timpul mesianic anunţat de profetul Isaia: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor.  Atunci cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut se va dezlega” (Is 35,5-6, prima lectură). Vindecarea surdomutului întâlnit pe drum arată eficacitatea cuvântului lui Isus care îi spune infirmului: „Deschide-te!”. Acesta este cuvântul care la primirea tainei Botezului ne-a deschis şi pe noi la viaţa nouă în Cristos. Preotul ne-a atins gura şi urechile spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Despre surdomut, evanghelistul notează: „Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect” (Mc 7,35). Sensul povestirii este evident. Cine primeşte Botezul, se desparte de lumea sa veche şi este în stare să înţeleagă sensul cuvântului lui Dumnezeu, să se roage în mod nou şi să vestească altora Evanghelia pe care a primit-o. Suspinul lui Isus înainte de a-i da surdomutului auzul şi vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt, care la Botez intervine pentru a duce la împlinire naşterea noii creaturi. Prin botez, Cristos intervine în viaţa noastră, de orice neam şi din orice ţinut am fi, pentru a ne deschide la Cuvântul salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui Dumnezeu Tatăl. „Deschide-te!” Nu este oare lucrul cel mai bun pe care îl putem dori unei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? Surdomutul vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori este preamărit şi chemat zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”. Împreună cu locuitorii ţinutului Decapole concludem şi noi plini de uimire pentru mântuirea înfăptuită de Isus: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”.

2. Consideraţii marginale importante

Evanghelia (cf. Mc 7,31-37) prezintă vindecarea unui om lipsit de auz şi de darul vorbirii. În Biblie, a fi surzi înseamnă a nu primi cuvântul lui Dumnezeu. Deseori Dumnezeu se plânge de surzenia lui Israel, poporul său ales, care vrea să trăiască pe cont propriu. Şi nouă celor prinşi de mii de ocupaţii, absorbiţi de zgomote, de vorbe şi scandaluri, ne este greu să dăm curs dorinţei profunde de adevăr pe care o purtăm în inimă şi să ascultăm glasul Domnului. Suntem ca acel surdomut care nu reuşea să comunice cu alţii, nu se putea înţelege şi nu putea stabili legături normale cu cei din jur. Din cauza infirmităţii era destinat să se închidă faţă de lumea externă. Avem aici imaginea omului individualist şi solitar, narcisist şi căutător de vizibilitate, axat total pe propria persoană şi mereu nemulţumit.

3.  Să ne conducem unii pe alţii la Cristos

Surdomutul care nu reuşea să comunice este adus la Isus de către prieteni. Alţii ne conduc la Cristos, ne vorbesc despre el şi ni-l arată. Biserica, deşi uneori incoerentă şi slăbită, este comunitatea celor care îi conduc pe alţii la Cristos. Aceasta este treaba Bisericii, la aceasta „serveşte” Biserica, ca să dea mărturie despre Cristos. Dar e nevoie de smerenie, de realismul umilinţei pentru a se lăsa conduşi. Lumea noastră a făcut din aroganţă un stil de viaţă. Se găsesc tot mai mulţi care ştiu totul, judecă totul, fac declaraţii zgomotoase, dar nu ştiu să se întrebe despre ei înşişi. Poate şi despre Evanghelie ştiu deja totul încât se întreabă ce mai este de învăţat. Li se poate răspunde că nimic, deoarece credinţa este înainte de toate o întâlnire: o întâlnire cu persoana lui Isus. După întâlnirea cu el iubirea împinge la o cunoaştere tot mai profundă. Dar pentru a-l întâlni trebuie să te mişti, să ieşi din anumite certitudini dobândite. Pe surdul bâlbâit Isus îl ia la o parte din mulţime. În haosul cotidian şi în mijlocul mulţimii nu reuşim să auzim bine. Căutarea credinţei are loc în mod personal, inimă la inimă, într-o atitudine reală de primire. Dumnezeu ne vorbeşte, dar pentru a-l auzi, trebuie să taci.

4. Creştini vindecaţi vestitori de speranţă

Isus face gesturi de vindecare: i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, cuvânt din limba aramaică vorbită de Isus şi care înseamnă „Deschide-te!” (cf. Mc 7, 33-34). Pe timpul lui Isus se credea că saliva ar conţine suflarea. Isus vrea să-i transmită infirmului duhul său şi într-adevăr reuşeşte. Căci, „îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect” (Mc 7,35). Viaţa noastră de credinţă are nevoie de semne, de gesturi concrete, de sacramente. Credinţa descoperită trăită şi celebrată este făcută din gesturi în care recunoaştem lucrarea Domnului pentru noi, pentru umanitate. Însă, şi se întâmplă, dacă suntem vindecaţi este pentru a vesti altora vindecarea noastră profundă. Avem nevoie de creştini vindecaţi, de vestitori de speranţă, de credincioşi împăcaţi. Noi care am auzit lucrările minunate ale lui Dumnezeu putem striga cu mulţimea din ţinutul Decapoli: „Toate le-a făcut bine” (Mc 7,37).

5. Surdomuţi, întrucât păgâni sau întorşi la păgânism

Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre tăcerea lui Dumnezeu. Profeţii lui Israel erau însă convinşi de contrariul, şi anume că Dumnezeu vorbeşte, îi cheamă personal pentru a-i trimite la poporul lui Israel. De altfel, evreul pios spune, înainte de a citi Sfintele Scripturi: „Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă”. Trebuie să înţelegem bine natura tăcerii lui Dumnezeu. Numai într-o comunitate păgână, sau în una la început creştină iar apoi redevenită păgână, se poate vorbi despre tăcerea lui Dumnezeu. Constatăm mai degrabă că oamenii nu mai sunt în stare să perceapă ceea ce Dumnezeu le vorbeşte prin limbajul naturii, al istoriei şi al evenimentelor chiar dureroase din viaţă. Au pierdut oare oamenii alfabetul vieţii, alfabetul creaturilor? Dar ştim că „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor sale o vesteşte tăria” (Ps 19/18,1). Universul este un imn închinat slavei lui Dumnezeu, iar acest lucru se poate afirma cu atât mai mult despre legea Domnului. Revelaţia tăcută a creaţiei este oferită tuturor oamenilor, însă Legea, privilegiul lui Israel, dezvăluie inimii celui credincios perfecţiunea lui Dumnezeu, dreptatea lui, adevărul şi bunătatea lui. Ea îl îndeamnă să imite viaţa lui Dumnezeu. Şi să nu credem că pierderea acestei capacităţi ar duce la îmbogăţirea omului în alte privinţe, sub alte aspecte pur umane, ca şi cum pierderea auzului la urechea dreaptă ar dubla capacitatea de auz a urechii stângi. De adăugat că în zilele noastre s-a verificat o situaţie aproape incredibilă. În timp ce în lumea globalizată milioane şi milioane de oameni comunică virtual, alte milioane umblă disperaţi prin lume, pentru că până şi în Biserică e greu să găsească pe cineva care să-i asculte. Rezultatul? Cine nu este în stare să adopte o atitudine de ascultare a lui Dumnezeu, nu este în măsură nici să se dispună pentru a-i asculta pe alţii.

6. Cuvântul şi ascultarea: Nu fiţi părtinitori!

Evanghelia de azi este o invitaţie la a depăşi cercul izolării egoiste pentru a recupera capacitatea de ascultare şi de vorbire, şi pentru a-i ajuta pe alţii să o recupereze. În această direcţie merge lectura a doua. În ea este prezentată o comunitate creştină care, întrucât nesocotind învăţămintele Evangheliei, face discriminări între bogaţi şi săraci, între învăţaţi şi ignoranţi, lucru exact contrar învăţăturii lui Isus. Mentalitatea păgână ne face să apreciem omul după ceea ce are. În comunitatea creştină, persoana trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce ea este în faţa lui Dumnezeu. Apostolul Iacob aminteşte preferinţa lui Dumnezeu pentru cei săraci şi recomandă nepărtinirea, imparţialitatea în judecată şi comportament, eliminând formele scandaloase de favoritisme personale. „Voi care aveţi credinţa în Isus Cristos, Domnul slavei, să nu faceţi nici un fel de deosebire între persoane. Să ne închipuim că în adunarea voastră sosesc în acelaşi timp un om îmbrăcat în haine luxoase, cu inele de aur în degete, şi un om sărac cu haine ponosite. Voi v-aţi îndrepta către omul care poartă haine luxoase şi i-aţi spune: „Dumneata aşază-te aici, în locul acesta bun”, iar săracului i-aţi zice: „Tu stai acolo în picioare!” sau: „Şezi jos la picioarele mele!”  A proceda în acest fel, nu înseamnă a face deosebire între unul şi altul şi a-i judeca pe alţii după principii nedrepte? Ascultaţi, fraţii mei preaiubiţi: Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, nu i-a îmbogăţit prin credinţă şi nu i-a făcut moştenitori ai împărăţiei, pe care a promis-o celor care îl iubesc?” (Iac 2,1-5). Timpurile mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii. Dacă Biserica nu este în stare să realizeze acest proiect, atunci ea încetează de a-şi împlini menirea, vocaţia şi misiunea ei.

7. Curaj, nu vă temeţi!

Profetul Isaia anunţă că Dumnezeu va reînnoi faptele minunate din timpul ieşirii din Egipt şi va aduce o nouă eliberare. Lectura profetică (cf. Is 35,4-7, prima lectură) şi Evanghelia (cf. Mc 7,31-37) sunt între ele ca promisiunea şi împlinirea ei, ca prefigurarea şi realitatea. Poporul lui Israel aflat în exil nu trebuie să deznădăjduiască nici chiar atunci când situaţia este apăsătoare şi insuportabilă. Aceasta va fi definitivă odată cu venirea lui Mesia, Cristos Domnul. Profetul se adresează mai întâi celor slabi de inimă pe care îi încurajează: „Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui” (Is 35,4). Profetul se referă la un fapt cert care se petrece în prezent, şi încheie cu o promisiune: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba celui mut va striga de bucurie” (Is 35,5-6). Îndemnul are în vedere un popor resemnat şi epuizat de şaptezeci de ani de exil în Babilon. Sunt oameni obosiţi trupeşte şi dezorientaţi sufleteşte, descurajaţi în constatarea că istoria nu decurge cum ar trebui: cei necinstiţi au trecere în societate iar cei cinstiţi sunt luaţi în derâdere, bogaţii devin tot mai bogaţi iar săracii tot mai săraci.

8. Dar are rost încurajarea?

Invitaţia la curaj răsună frecvent în istoria biblică. Şi pe bună dreptate, căci omul are mereu nevoie de încurajare. Avea nevoie, de pildă, poporul lui Israel în timp ce călătorea prin pustiu spre ţara făgăduită, un ţinut de libertate ce părea că se îndepărtează tot mai mult. Are nevoie fiecare om care lovit de o boală cumplită şi, abandonat de toţi, se întreabă despre felul cum lucrează Dumnezeu şi ce rost are viaţa. Au nevoie de încurajare discipolii lui Isus persecutaţi şi dezamăgiţi în misiunea lor. Din toate aceste motive şi din multe altele, cuvântul lui Dumnezeu repetă continuu: „Fiţi tari, nu vă temeţi!”. Dar are rost această încurajare şi cu ce rezultat? Da, pentru că este o încurajare diferită de multele asigurări banale şi fără temei, ce au loc între oameni. Înainte de toate pentru că este indicat temeiul adevăratului curaj. Singura raţiune în măsură să le justifice cu adevărat este asigurarea revelaţiei biblice: „Iată Dumnezeul vostru!  El vine să vă mântuiască”. Nu există altă raţiune mai solidă decât aceasta. Dacă Dumnezeu este cu noi, atunci totul are un rost, chiar şi ceea ce acum ne pare de neînţeles şi contradictoriu. Este o încurajare diferită şi pentru că ea nu înşeală, nu atenuează dificultăţile şi nu garantează nimic imediat şi pe un preţ de nimic. Încurajarea lui Dumnezeu este exigentă şi angajantă. Cuvântul lui Dumnezeu nu promite că elimină truda, nici că scurtează drumul, ci asigură mai degrabă că osteneala are un rost. Dumnezeu nu zice: „Curaj, vin imediat şi vă scutesc de trudă şi necazuri”. Dumnezeu zice în schimb: „Fiţi tari, pentru că eu sunt cu voi”. Şi aici se adaugă a treia caracteristică a încurajării lui Dumnezeu, cea mai surprinzătoare. Dumnezeu ne încurajează, putem spune, din interiorul situaţiei noastre; ne încurajează împărţind cu noi necazul şi oboseala. Noi îi susţinem pe alţii din exterior, detaşaţi, fără o adevărată solidaritate. Încurajarea noastră de cele mai multe ori se reduce la vorbe. Însă Dumnezeu s-a făcut om cu omul, împărţind cu el oboseala, eşecul, durerea şi moartea. A luat asupra sa soarta dreptului persecutat şi a săracului dispreţuit. Citind descrierile profetice, mulţi aşteptau un Mesia care să pună capăt acestor necazuri, în schimb a venit Fiul lui Dumnezeu care le-a împărtăşit. Tocmai în această împărtăşire stă încurajarea. Dacă Fiul lui Dumnezeu le-a asumat, înseamnă că ele au o valoare. Îndemnul „Fiţi tari” este justificat de faptul că Dumnezeu este cu noi, solidar cu noi. Şi când Domnul este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?

9. Cântarea psalmistului

Mari sunt lucrările pe care Dumnezeu la înfăptuieşte pentru cei mai săraci, suferinzi şi slabi. De aceea spunem cu psalmistul: „Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele. Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam (Ps 145/146 ,7.8-9a.9bc-10, psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 septembrie 2018)

08 septembrie 2018, 09:50