Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (B): Frângerea pâinii
(Vatican News – 29 iulie 2018) E Ziua Domnului. Duminica este ziua adunării euharistice. Creştinii sunt convocaţi să ia parte la sfânta Liturghie ca popor al lui Dumnezeu. Spune psalmistul biblic: „Dumnezeu locuieşte în lăcaşul său cel sfânt şi îi adună pe toţi într-un gând în casa lui. El îi dă poporului său putere şi tărie” (cf. Ps 67/68,6-7.36 Ant. la intrare). Desigur, oriunde, „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie” (LG 9). Liturghia euharistică la care participăm împreună este numită şi „Frângerea Pâinii”, pentru că acest rit, propriu cinei ebraice, a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului. A făcut asta la minunea înmulţirii pâinilor şi mai cu seamă la Cina cea de Taină din ajunul pătimirii. Din acest gest ucenicii l-au recunoscut după învierea lui din morţi, iar primii creştini au desemnat adunările lor euharistice cu această expresie. Prin aceasta înţelegem că toţi aceia care se împărtăşesc din unica pâine frântă, Cristos, intră în comuniune cu El şi formează în El un singur trup. Participarea la sfânta Liturghie se traduce apoi în viaţa concretă a comunităţii. În acest sens, apostolul Paul fiind întemniţat pentru Domnul îi îndemna pe creştinii din Efes să rămână uniţi în legătura dragostei: „vă rog să urmaţi cum se cuvine chemarea pe care aţi primit-o de la Dumnezeu; fiţi smeriţi, blânzi, răbdători, îngăduiţi-vă cu iubire unii pe alţii, străduiţi-vă, să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum una este speranţa pe care aţi primit-o: aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor, care domneşte peste toate, lucrează prin toţi şi este prezent în noi toţi” (cf. Ef 4,1-6 lectura a doua). Vom vedea în continuare că Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre creştine: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi” (Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 5).
1. Doamne, tu le dai hrană la vreme potrivită
Lecturile liturgice arată că Dumnezeu se îngrijeşte de poporul său, îi dă putere şi tărie în nevoile fizice şi spirituale. Astfel, duminica trecută, evanghelistul Marcu nota că Isus, „coborându-se din barcă, a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci Isus a început să-i înveţe îndelung” (Mc 6,34), pregătind o masă mare pentru acele „oi fără păstor”. Începând de astăzi şi în următoarele patru duminici (până la duminica a XXI-a) Liturghia propune o bună parte a capitolului 6 din Evanghelia după sfântul Ioan. Se începe cu episodul înmulţirii pâinilor. Minunea este văzută de evanghelist ca un „semn” sau ca un indicator ce trimite la Cristos, „pâinea vieţii”. Este o lungă cateheză despre pâinea euharistică. Înmulţirea pâinilor este relatată de toţi cei patru evanghelişti. Mai mult, Matei şi Marcu cunosc o dublă înmulţire a pâinilor. Capitolul 6 al Evangheliei după Ioan reprezintă partea centrală a aşa-numitei „cărţi a semnelor”. Este colecţia de şapte minuni pe care evanghelistul Ioan le numeşte „semne”, deoarece au scopul de a dezvălui treptat misterul identităţii lui Isus. Este uşor de imaginat importanţa acestei minuni în Biserica primară care a interpretat „semnul” ca o prefigurare a ospăţului euharistic. Subliniem câteva amănunte: trecerea lui Isus dincolo de Lacul Tiberiadei şi faptul că era în preajma Paştelui. Aceste precizări duc gândul la timpul Exodului, când Dumnezeu a eliberat poporul lui Israel din robia Egiptului, l-a făcut să treacă prin Marea Roşie ca pe uscat, l-a condus prin pustiu şi l-a hrănit cu mană cerească. În episodul înmulţirii pâinilor (In 6,1-15) Isus vede mulţimea care îl urma şi vrea să-i dea de mâncare. Se consultă cu Filip iar acesta vorbeşte cu Andrei, fratele lui Simon Petru. Apostolii sunt în impas, căci nu pot da de mâncare la atâta lume. Totuşi Isus dispune ca toţi să se aşeze pe iarbă. Între-timp s-a găsit un băiat care avea cu el cinci pâini de orz şi doi peşti pe care o mamă grijulie i le pusese în desagă la plecare. L-au condus la Isus. Ceea ce urmează este ca la sfânta Liturghie. Isus ia pâinile, mulţumeşte, le împarte celor ce şedeau pe iarbă; la fel şi din peşti cât a voit fiecare. Toţi s-au săturat. Adunând firimiturile au umplut douăsprezece coşuri. Trebuie remarcat bine că oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: "Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Este vechea promisiune despre trimiterea unui profet asemenea lui Moise, legislator şi eliberator (cf. Dt 18,18). Această promisiune a rămas vie în poporul ales peste veacuri. Modelul de povestire este anticipat de prima lectură luată din cartea a doua a Regilor. Povestirea despre profetul Elizeu a servit evanghelistului Ioan pentru povestirea înmulţirii pâinilor de către Isus. Într-o zi un bărbat i-a adu profetului Elizeu douăzeci de pâini de orz şi grâu proaspăt, din noua recoltă, într-un sac. Elizeu a poruncit servitorului său să potolească foamea grupului cu acele pâini. Dar servitorul i-a răspuns: „Cum o să ajungă acestea la o sută de oameni?” Elizeu a stăruit: „Dă-le să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: «Vor mânca şi va mai rămâne!» Le-a pus deci în faţa oamenilor iar ei au mâncat şi a mai rămas, aşa cum spusese Domnul (cf. 2 Rg 4,42-44).
2. Foame trupească
Reflectând asupra cuvântului lui Dumnezeu am fi tentaţi să facem un discurs de tip sociologic şi să ne gândim doar la situaţia reală a atâtor oameni care astăzi în lume suferă şi mor de foame din cauza sărăciei. Într-adevăr, minunea săvârşită de Isus şi povestită de evanghelist înseamnă că Dumnezeu asigură hrană din belşug pentru toţi. Însă, pe plan spiritual lecturile orientează spre preamărirea lui Dumnezeu pentru minunea Cuvântului care devine pâine şi hrană de drum pentru orice credincios. Isus este pâinea vieţii. În Isus orice înfometat se va sătura. Înţelesul misterului euharistic stă în faptul că în pâinea împărţită Isus se dăruieşte pe sine cu trupul şi sângele său pentru a satisface o foame întreită. Foamea omului este fizică sau trupească. Despre aceasta spune psalmistul: Doamne, „tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 144/145,6 din psalmul responsorial). Profetul Elizeu se preocupă de foamea poporului (cf. 2Rg, 4,42-44 prima lectură), iar Isus satură mulţimea (In 6,1-15). Dacă Dumnezeu potoleşte foamea fizică a omului, creştinul nu poate sta indiferent la strigătul fizic al săracilor: „Cei sărmani vor mânca şi se vor sătura; vor lăuda pe Domnul cei care îl caută” ( Ps 21/22,17). Este scandalos faptul că la masa pământului locurile cele mai bune şi alimentele consumate până la risipă aparţin popoarelor considerate creştine, în timp ce Lazăr este ţinut la uşă, ignorat sau săturat cu firimituri.
3. Foame sufletească/spirituală
Foamea omului este şi lăuntrică. În Biblie, săturarea cu mâncăruri suculente este tipică timpurilor mesianice. Saţietatea este amintită de minunea săvârşită atât de profetul Elizeu care spune servitorului: „Dă-le să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: «Vor mânca şi va mai rămâne!». Le-a pus deci în faţa oamenilor iar ei au mâncat şi a mai rămas, aşa cum spusese Domnul. Înmulţirea pâinilor de către Isus este povestită ca o cină euharistică. Atunci Isus a luat pâinile şi, după ce a mulţumit, le-a împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea şi din peşti cât a voit fiecare. După ce s-au săturat, a zis ucenicilor săi: „Adunaţi firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă”. Au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile rămase de la cei care au mâncat din cele cinci pâini de orz (In 6,10-13). S-a întâmplat ca în vremurile de demult. Dumnezeu „te-a hrănit cu mană pe care nu o cunoşteai nici tu şi nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să te înveţe că nu numai cu pâine trăieşte omul, dar că omul trăieşte cu tot ceea ce iese din gura Domnului” (Dt 8,3). Şi Isus spune: „Veniţi la minte toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,28-30). Creştinii nu separă angajarea spirituală de angajarea socială. O unitate în credinţă fără unitatea în dragoste este iluzorie. Cristos nu este împăratul sau conducătorul de stat pe care îl visa mulţimea, dar nici un mistic separat de lume. Oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: „Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Cunoscând Isus că au de gând să vină să-l ia cu sila şi să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, el singur (In 6,14-15).
4. Foame de pace şi de unitate
În sfârşit, foamea omului este făcută şi din pace şi unitate. La saţietatea omului descrisă în prima lectură şi în Evanghelie se poate adăuga imnul pentru unitatea creştinilor în trupul lui Cristos, compus de apostolul Paul şi pe care l-am reprodus mai înainte. La ultima cină, Isus nu distribuie doar pâinea, ci şi pe sine însuşi. El se dăruieşte. Frângerea pâinii are o semnificaţie dublă. Este un gest de împărţire cu alţii şi de comuniune cu ei. În virtutea pâinii împărţite cei care stau la aceeaşi masă devin o comunitate. Toţi mănâncă di aceeaşi pâine. Chiar şi oaspeţii sunt introduşi în comunitate. Frângând pâinea la ultima cină Isus face un gest extraordinar, căci împlineşte cuvintele „iubindu-i pe ai săi, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1), în care el să dăruieşte pe sine şi devine pâine pentru viaţa lumii. Euharistia este mai mult decât un act de cult, ea ţine comunitatea într-o nouă unitate. Celebrarea euharistică nu se sfârşeşte cu actul liturgic. Frângerea pâinii este în sine o imagine de comuniune, de unire cu alţii prin împărţirea aceleiaşi pâini. Cristos se dăruieşte ca pâine de viaţă. Frângerea pâinii euharistice trebuie să continue în „împărţirea şi împărtăşirea vieţii cotidiene”, în disponibilitatea de a împarte cu alţii ceea ce avem, de a dărui şi prin dar se ajunge la unire. Sfânta Împărtăşanie, darul Euharistiei, trebuie să devină „frângere a pâinii” la toate nivelele vieţii, altminteri înţelesul ei nu se înfăptuieşte pe deplin. Trebuie să devină „diaconie”, „slujire” şi niciodată doar activitate pragmatică, căci ea izvorăşte din rădăcinile adânci ale comuniunii cu Domnul care se dăruieşte. Darul Euharistiei izvorăşte din darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
5. Doamne, tu deschizi mâinile şi saturi cu dărnicie orice vietate
Cred că mesajul central ce se desprinde din textele acestei liturghii este exprimat de versetul psalmului 144/145 prin care se răspunde la prima lectură: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită”. „Ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită; tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate (Ps 144/145,15-16). Credinţa psalmistului devine certitudine pentru poporul lui Dumnezeu convocat la masa euharistică: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită!” Mâncarea face parte din nevoile primare ale omului: este o necesitate vitală de neînlocuit. Însă hrana materială nu este de ajuns. Numai comuniunea de viaţă cu Dumnezeu poate satisface aspiraţiile cele mai profunde ale inimii. La acest adevăr se referă textele Liturghiei duminicale, pregătind treptat ospăţul din urmă la masa cerească.
6. Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu
Oricum, înmulţirea pâinilor dezvăluie bunătatea lui Isus căruia îi este milă de popor. Isus este păstorul care se îngrijeşte de oile sale; este învăţătorul care serveşte la masă. În Isus Cristos Dumnezeu îşi deschide mâna şi satură cu dărnicie orice vietate. Atunci Isus a luat pâinile şi după ce a mulţumit le-a împărţit celor ce şedeau. Minunea se repetă. Mâinile lui Isus sunt mâinile Fiului lui Dumnezeu care se deschid mereu în gesturi de milostivire şi bunătate faţă de cei bolnavi, faţă de cei chinuiţi de duhuri rele, faţă cei mici, săraci şi neajutoraţi. Era în preajma Paştelui. Acum se deschid într-un gest ce anunţă ultima cină, Euharistia. Curând se vor deschide pentru a fi străpunse pe lemnul crucii. Pâinea, rod al pământului şi al muncii oamenilor, este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Cele două înmulţiri ale pâinilor săvârşite de profetul Elizeu şi apoi de Isus arată intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu pentru a potoli foamea mulţimii. Creştinul, chiar în situaţii dificile, trebuie să-şi pună încrederea în Providenţa divină. Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului: îndeamnă Isus în predica de pe munte. Aşadar, angajare, activitate, hărnicie, programare - da, bineînţeles - dar nu îngrijorare, lipsă de încredere, pesimism.
7. Creştinul: mâna lui Cristos deschisă spre oameni
Pe plan spiritual, lecturile invită la preamărirea lui Dumnezeu pentru Cuvântul său care se face pâine şi hrană de drum pentru orice credincios. În timpul sfintei Liturghii prezentăm la altar pâinea şi vinul împreună cu toate gesturile de solidaritate şi de iubire fraternă. Când fiecare oferă ceea ce are, se repetă miracolul împărţirii pâinilor. Oferit din dărnicia inimii puţinul nostru împărţit cu alţii devine prin puterea Duhului lui Cristos pâine şi peşti din belşug pentru toţi, şi încă mai rămâne. Toţi avem nevoie de dărnicia Domnului, care ajunge la noi prin mâinile deschise ale părinţilor, ale bunicilor, ale fraţilor; avem nevoie de gesturi zilnice de muncă profesională şi de mâini ce se deschid în gesturi de iubire gratuită ca pâinea cea de toate zilele, ca Euharistia. Avem nevoie de mâinile preoţilor care repetă şi reînnoiesc gesturile Domnului în Sfintele Taine. Avem nevoie de mâinile persoanelor consacrate, călugări şi călugăriţe, împreunate în rugăciune şi deschise în gesturi de caritate ce alină suferinţe şi potolesc foamea. Atunci truda lor se transformă în zâmbete pe faţa unui copil, a unui bătrân, a unui bolnav, a unui sărac şi nevoiaş. Avem nevoie de gestul acelui băiat din Evanghelie, care a pus la dispoziţia lui Isus cinci pâini de orz şi doi peştişori din care au mâncat cam cinci mii de bărbaţi. Episodul pâinilor împărţite de Isus este semnul foamei care se potoleşte cu pâinea dată de Dumnezeu. Datorită acestei pâini de viaţă putem persevera în smerenie, în blândeţe şi în acceptarea reciprocă, străduindu-ne să rămânem uniţi în legătura păcii.
8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.
(Vatican News - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 27 iulie 2018)
