Cerca

Vatican News
GERMANY-NATURE Vacanţă altfel 

Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (B): Vacanţă altfel

Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin! Liturghia duminicală, răgaz săptămânal pentru regăsirea odihnei în Dumnezeu.
Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (B)

(Vatican News - 22 iulie 2018) E Ziua Domnului. Duminica este zi de har şi de încetare a lucrului. Odihna face bine, nu încape îndoială. E bine să amintim asta în mijlocul verii, când elevii şi studenţii sunt în vacanţă iar muncitorii pot fi în concediu. Nici anul acesta, nu toţi pot pleca la munte sau la mare, dar toţi au dreptul la perioada de odihnă. Bineînţeles, a călători în locuri îndepărtate, poate exotice, nu înseamnă întotdeauna şi neapărat a se odihni. Există forme de „odihnă” care istovesc mai mult decât „munca”. Creştinii ştiu că vacanţa şi concediile nu consistă în a se tâmpi sub soare sau în faţa televizorului, şi cu atât mai puţin în a se consuma fizic şi psihic, prin uzură, în distracţii frenetice. Vacanţele şi concediile sunt timp preţios şi posibilitate de autentică recreare şi reînnoire a vieţii, de recuperare a forţelor pierdute pe plan fizic şi spiritual.

1. Vacanţă altfel

În Evanghelia acestei duminici Isus însuşi îi invită pe apostoli la puţină odihnă, dar acordă atenţie neprevăzutului şi nevoilor altora. Programul lui Isus nu este rigid, dar unul flexibil în funcţie de cerinţele profunde ale oamenilor. Întorşi din prima misiune în care i-a trimis doi câte doi, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. Atunci el le-a spus: „Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”. Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce. Le-a spus: „veniţi”, nu „mergeţi” în vacanţă. Vacanţa este cu el. Este o vacanţă altfel. Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor. Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung (Mc 6,30-34). Ce să înţelegem din cadrul acestei povestiri? Pentru apostoli odihna pare să fi fost suspendată pentru o dată ce urma de stabilit. Lui Isus îi era milă de mulţime, nu doar pentru că acolo se găseau bolnavi de vindecat sau săraci de hrănit şi de îmbrăcat. Mila lui Isus este motivată de alte necesităţi faţă de care nu poate rămâne indiferent. Isus se comportă ca păstorul anunţat de Dumnezeu prin profetul Ieremia: „Acum mă voi ocupa eu… voi aduna eu însumi restul oilor mele… îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă, care va domni ca un adevărat rege şi va face toate cu înţelepciune; va respecta dreptul şi va face dreptate pe pământ” (cf. Ier 23,1-6 prima lectură). Isus ca păstor vede în faţa sa acea turmă părăsită şi dezorientată care nu ştie ce direcţie să apuce. Mulţi trăiesc zilele cum se întâmplă, fără să se întrebe de ce sunt pe lume. Pentru acele oi fără păstor Isus nu face minuni, dar le dă ceva de care au absolută nevoie. Se prezintă pentru ele ca păstor şi călăuză în viaţă. Le arată direcţia care dă sens faptelor şi zilelor. „Atunci a început să-i înveţe îndelung”. Face ca mulţimea să înţeleagă că el este păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oi, de aceea oile îi ascultă glasul. El le cunoaşte iar ele îl urmează (cf. In 10,11.27). „A început să-i înveţe îndelung”. Această expresie, în simplitatea ei, înnobilează munca celor care, într-un fel sau altul, îi îndrumă pe alţii şi le arată rostul vieţii. În acea zi pe malurile lacului din Galileea învăţătorul Isus a răspuns nevoilor profunde ale celor care stăteau în faţa lui. Şi noi putem afla ceea ce le-a spus, cuvânt cu cuvânt. Avem la îndemână cartea de aur numită Evanghelie. Să dăm sens timpului de odihnă citind puţin din această carte. Ne vom simţi mai puţin dezorientaţi şi pierduţi. Cristos este pacea noastră, el a făcut din toţi un singur popor. Prin el ne putem prezenta în faţa Tatălui în acelaşi Duh (cf. Ef 2,13-18 lectura a doua). Să spunem cu încredere: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8 Ant. la Intrare). În continuare, aprofundăm pe larg lecturile liturgice.

2. Odihnă suspendată din motive pastorale

Cuvântul lui Dumnezeu ne luminează ca să cunoaştem mai bine inima lui Isus şi umanitatea sa. Isus, ca bun învăţător, se arată atent faţă de nevoile discipolilor. Surprinde în mod plăcut faptul că Isus, la încheierea primei misiuni a celor doisprezece apostoli în Galileea, s-a gândit să-i conducă într-un loc retras ca să se odihnească puţin. Acolo, singuri cu Isus şi liberi de presiunea mulţimii şi de munca istovitoare a vestirii Evangheliei, apostolii puteau „să-şi tragă sufletul”. Puteau, totodată, să verifice împreună cu Isus rezultatele şi perspectivele activităţii lor misionare. Evanghelistul Marcu notase de mai multe ori că Isus se trezea dis de dimineaţă şi mergea într-un loc retras, unde petrecea în rugăciune în prezenţa Tatălui ceresc şi îi reînnoia sentimentele de iubire şi de ascultare (cf. Mc 1,35). Învăţătorul nu putea să nu-i educe şi pe discipoli să aleagă timpul şi locul pentru a-şi orienta spre Dumnezeu viaţa lor cu aceleaşi dispoziţii spirituale. Apostolilor li se propune un moment de odihnă în compania lui Isus. Se lasă mulţimea şi munca pentru a sta „împreună” şi reface „comuniunea” cu Isus şi între ei. Odihna are trăsături precise: „deoparte, singuri, într-un loc retras”. Dar aceste caracteristici, deşi legitime, nu sunt rigide. Isus menţine o disponibilitate fundamentală. De fapt, retragerea spirituală n-a mai putut avea loc atunci din cauza mulţimii. Intuind direcţia luată de barca în care urcaseră Isus şi apostolii, mulţi au ajuns pe jos din toate părţile înaintea lor. Isus nu-i face să aştepte, ci îi primeşte: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe”. Pentru apostoli odihna nu a fost anulată, ci doar suspendată. Din motive pastorale a fost amânată pentru altă ocazie. În schimb, apostolii au învăţat să cunoască mai bine inima lui Isus căruia îi este milă de oameni. Isus nu-i la dispoziţia cerinţelor superficiale ale mulţimii. El vede în profunzime nevoile oamenilor: „erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe”.

3. Exerciţii sau retrageri spirituale

Sunt creştini care, neluând parte niciodată la o retragere spirituală, se întreabă pe bună dreptate, ce rost are să te duci „deoparte, într-un loc retras”, cum au făcut Isus şi apostolii care „au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri”. Îşi închipuie că este vorba despre o vacanţă la mare sau la munte, oricum într-un loc mai „deosebit”, pentru a se reface trupeşte şi sufleteşte. Răspunsul nu-i greşit. Este mai exact, poate, să se spună că într-o retragere spirituală se reface trupul prin primenirea sufletului. În orice caz, nu trebuie zăbovit prea mult în asemenea explicaţii. Lucru cert este că apostolatul, vestirea Evangheliei îl poate slăbi fizic pe cineva, îl poate descuraja sub aspect spiritual, mai ales când rezultatele nu corespund strădaniei. În retragerea spirituală despre care se vorbeşte în Evanghelia zilei, Isus voia să-i reîncarce fizic şi spiritual pe cei doisprezece apostoli întorşi din prima lor misiune. S-au întors toţi bucuroşi, dar obosiţi de munca misionară extenuantă. Pentru refacerea bunăstării fizice uneori este de-ajuns o plimbare pe o pajişte sau a petrece câtva timp în grădina casei, sau câteva zile la mare ori la munte. Pentru cine crede în Dumnezeu pot fi deosebit de reconfortante beneficiile spirituale ce se obţin într-o zi de reculegere petrecută într-un ambient corespunzător, departe de zgomotul lumii. Nu-i vorba de tehnici exotice, asiatice, astăzi la modă ca un adevărat cult, ci de realismul vieţii şi al regăsirii odihnei în Dumnezeu, potrivit afirmaţiei sfântului Augustin: „căci pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine”. În răgazul sfânt al retragerii spirituale, dedicându-ne rugăciunii şi laudei lui Dumnezeu ne regăsim pe noi înşine prin examinarea vieţii de până acum, adică a raporturilor noastre cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

4. Agenda unei retrageri spirituale

Dar n-am răspuns încă explicit la întrebarea: Ce se face într-o retragere spirituală? Ne explică evanghelistul Marcu care la începutul pericopei evanghelice scrie că apostolii, la întoarcerea din prima lor misiune „i-au povestit (lui Isus) toate câte au făcut şi ce au învăţat” (Mc 6,30). Rezultatul celor doisprezece colaboratori a fost, desigur, rodnic, din moment ce Isus s-a gândit să se retragă singur cu ei pentru a reflecta asupra felului cum a decurs misiunea, o zi întreagă „deoparte, într-un loc retras” (Mc 6,31). Iată, deci, programul unei retrageri spirituale: toţi se întreabă despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut până în acel moment al vieţii ca răspuns la chemarea creştină. Evanghelistul Marcu menţionează că apostolii i-au povestit lui Isus „ceea ce au făcut şi au învăţat”. Au fost trimişi să predice şi să scoată diavolii (cf. Mc 3,14-15) iar acum povestesc mai întâi faptele prodigioase săvârşite de ei apoi adaugă ceea ce au învăţat. Deci nu ajunge „să faci”, adică să acţionezi creştineşte, dar trebuie şi să spui, să „înveţi”, adică să mărturiseşti altora credinţa creştină. De asemenea, nu-i de-ajuns „să înveţi”, adică să spui altora propria credinţă, dar trebuie şi să faci, adică să trăieşti ceea ce înveţi. A spune fără a face nu-şi are rostul în Biserică. O zi de reculegere, un timp de retragere spirituală nu este deci o vacanţă petrecută cu vechi sau noi prieteni într-un loc plăcut, care te face să uiţi de greutăţile muncii, de necazurile şi monotonia vieţii. Cine urmăreşte doar să stea liniştit, e bine să aleagă mai curând să petreacă timpul dormind, plimbându-se în grădină, distrându-se şi va fi bine. Dar dacă se apropie de Isus, cum au făcut apostolii în acea zi, „deoparte, într-un loc retras”, ar putea să aibă marea surpriză de a fi transformat lăuntric în viaţa sa. Atunci, ferice de el!

5. Experienţa popasului duminical

Liturghia duminicală este de fiecare dată un adevărat popas săptămânal în care aflăm odihna în Dumnezeu. Isus ne face să descoperim mai bine inima Tatălui ceresc. Să recuperăm imaginea Tatălui manifestată de Fiul. Isus şi apostolii voiau în acea zi să fie singuri, dar n-a fost aşa. Voiau să se odihnească dar n-a fost chip. Lumea a înţeles încotro se îndreptau şi a ajuns acolo înaintea lor. Surprinzător! Toţi ştiu unde să meargă ca la o întâlnire într-un loc precis. Apostolii rămân deocamdată în umbră. Isus a plecat cu ei, şi ajunge singur: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe” (Mc 6,34). Sunt oi fără păstor, totuşi nu dispersate. Cineva, glasul cuiva, le-a adunat acolo în pustiu înaintea lui Isus care le-a privit şi i-a fost milă de ele. Isus dezvăluie aici „milostivirea”, „iubirea”, „fidelitatea” lui Dumnezeu. Aceşti termeni redau împreună expresia „i s-a făcut milă de ei”. Isus este Păstorul promis de Dumnezeu. În el se împlinesc vechile profeţii despre regele mesianic care va aduna restul lui Israel. În Isus se realizează vechea speranţă alimentată de profetul Ieremia: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă care va domni ca rege şi va avea succes; va face judecată şi dreptate în ţară!... Acesta este numele cu care va fi chemat: „Domnul este dreptatea noastră” (cf. Ier 23,1-6, prima lectură). Apostolul Paul lărgeşte orizontul. Isus nu adună doar poporul lui Israel, ci întreaga umanitate. Pe crucea lui Isus au fost desfiinţate toate divizările religioase, rasiale şi politice. Familia lui Dumnezeu este una singură: „Fraţilor, acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Cristos. Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. Venind, el a vestit pacea pentru voi care eraţi departe şi pacea pentru cei care erau aproape, căci, prin el, amândoi avem acces într-un singur Duh la Tatăl” (Ef 2,13-18, lectura a doua).

6. Cântarea păstorului

Asemenea celor 12 apostoli, avem nevoie de momente de odihnă şi primenire spirituală, de intimitate continuă cu Cristos. Mulţimile au nevoie de Dumnezeu şi îl caută în mărturia de credinţă şi dragoste a creştinilor. Vor şi caută păstori după inima lui Dumnezeu în care pot identifica trăsăturile bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale. Către Cristos, Păstorul cel Bun, se îndreaptă cu încredere şi bucurie cântarea noastră: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa celor care mă asupresc, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (Ps 22/23,1-3a.3b-4.5.6 psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor 

darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.

(Vatican News - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 20 iulie 2018)

21 iulie 2018, 07:30