BISERICĂ

Consideraţii omiletice la duminica a X-a de peste an (B): Familia lui Dumnezeu

„Cine este mama mea? Cine sunt rudele mele?” Şi rotindu-şi privirea peste cei care şedeau în jurul lui, Isus a spus: „Iată mama mea şi rudele mele! Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 3,20-35).

Mons. Anton Lucaci: considerații omiletice la Duminica a X-a (anul B)

Adrian Dancă - Cetatea Vaticanului

(Vatican News – 10 iunie 2018) E Ziua Domnului, zi de har şi de încetare a lucrului. Este un mare har a ne putea bucura săptămânal de ziua de odihnă şi a-l binecuvânta împreună pe Dumnezeu pentru darul creaţiei şi al vieţii. Întrucât comportă încetarea lucrului zilnic şi răgazul cuvenit pentru Domnul, ziua de odihnă este o zi de protest împotriva robiei muncii şi a cultului banului. Într-adevăr, este un mare har pentru noi a ne putea sustrage acestei tiranii care împiedică bucuria de a trăi. Întreruperea ritmului deseori istovitor al ocupaţiilor permite recuperarea „libertăţii” interioare şi exterioare care ne face conştienţi că suntem colaboratori ai Creatorului în lume. Căci, după cum Dumnezeu „s-a odihnit şi şi-a tras sufletul” în ziua a şaptea (Ex 31,17), la fel şi omul trebuie să „se odihnească” şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci, „să-şi tragă sufletul” (Ex 23,12). Dumnezeu i-a încredinţat omului ziua de odihnă ca să o păstreze în semn de legământ nepieritor. Pentru creştini ziua de odihnă este duminica. Fiind prima zi a săptămânii, în ea amintim învierea Domnului şi începutul „noii creaţii” (2Cor 5,17). Cristos a biruit iadul şi moartea; înaintea lui duhurile infernale se clatină şi cad. El a învins şarpele de demult care i-a ademenit pe primii părinţi. Biruinţa lui este şi biruinţa noastră. „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi dat afară”: a spus Isus în ajunul pătimirii. Şi a adăugat: „iar eu, după ce voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii” (cf. In 12,31b-32, versetul la Evanghelie). În consecinţă, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?” (cf. Rom 8,31-32). Liturghia ne pune la îndemână cuvinte potrivite pentru a exprima stabilitatea care o dă credinţa: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad” (cf. Ps 26/27,1-2, Ant. la intrare). „Doamne, tu eşti stânca mea, fortăreaţa mea şi eliberatorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu!” (Ps 17/18,3 Ant. la Împărtăşanie). Însă ziua de odihnă pentru Domnul folosită în mod creativ ne ridică în marea lume a spiritului, deoarece creează o stare de bucurie şi libertate în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Se împlineşte astfel năzuinţa spre Dumnezeu înscrisă în însăşi inima omului, căci numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute. Fiind creat din iubire şi susţinut neîncetat de Dumnezeu, omul nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său (GS 19). Să aprofundăm lecturile liturgice.

1. Dumnezeu l-a strigat pe Adam: „Unde eşti?

Experienţa istorică arată că oamenii pot să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute, ca să trăiască şi să afle fericirea. Dumnezeu i-a căutat pe primii părinţi îndată după căderea lor în păcat (Gen 3,9-15 prima lectură). Cunoaştem istoria biblică. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. Ca făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Însă omul a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. Nu s-a lăsat învăţat şi condus părinteşte de Creatorul său, ci a voit să decidă singur ce este bine şi ce este rău. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului şi, în consecinţă, orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. După căderea sa, omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere. După ce Adam a mâncat din pomul oprit, Domnul Dumnezeu l-a strigat şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit paşii în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns”. Alegerea greşită între bine şi rău a tulburat armonia dintre om şi Dumnezeu. Acest dezacord a determinat o sciziune în fiinţa umană între trup şi spirit, între instincte şi raţiune. Păcatul a declanşat ruşinea, frica, invidia, neînţelegerea, sensul de culpă. S-a produs atunci o cădere în lanţ. Astfel răul a coborât în inimile oamenilor. Căutat de Dumnezeu omul răspunde, dar încearcă să se eschiveze de orice responsabilitate. Bărbatul dă vina pe femeie: ea mi-a dat din pom şi am mâncat”, iar femeia dă vina pe altcineva: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat”.

2. Zorii Noului Legământ: vestirea unui Mântuitor

În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi, se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă prezentată ca şarpe un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul. Atunci Dumnezeu a blestemat şarpele ispititor şi a anunţat pentru toate timpurile lupta omului împotriva şarpelui viclean. „Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei. Aceasta îţi va strivi capul, şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen 3,15). Acest pasaj din cartea Genezei a fost numit "protoevanghelie", pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între şarpe şi femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a lui Cristos, "noului Adam" care, prin "ascultarea lui până la moartea pe Cruce" (Fil 2, 8), repară cu prisosinţă neascultarea primului Adam. De altfel, numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii recunosc în femeia vestită în "protoevanghelie" pe mama lui Cristos, Maria, „cea plină de har” "noua Evă", umila slujitoare a Domnului. Dumnezeu îi eliberează pe oameni de păcatul strămoşesc şi de orice rău prin Fiul său Isus Cristos pe care l-a trimis ca mântuitor.

3. Marea cotitură inaugurată de învierea Domnului

Apostolul Paul proclamă marea cotitură inaugurată de învierea lui Cristos. De acum creştinul este o „făptură nouă”, transformată radical în raport cu trecutul păcătos. Ca sărbătoare săptămânală a Paştelui duminica întreţine în noi candela credinţei în Cristos cel mort şi înviat pentru viaţa lumii. Însufleţiţi de această credinţă suntem convinşi că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va aşeza alături de el. Astfel, tot ce ni se întâmplă este spre folosul nostru… De aceea noi nu ne pierdem curajul, şi chiar dacă omul nostru din afară merge spre ruină, omul lăuntric se reînnoieşte zi de zi. Căci suferinţele noastre de acum sunt uşoare în comparaţie cu gloria neasemuit de mare şi veşnică pe care ele ne-o pregătesc. Privirea noastră este aţintită nu spre ceea ce se vede; pentru că ceea ce se vede este trecător, pe când ceea ce nu se vede este veşnic. Noi ştim că trupul, care este locuinţa noastră pe pământ, va fi distrus, dar Dumnezeu construieşte pentru noi în ceruri o locuinţă veşnică, locuinţă care nu este o lucrare făcută de mâna omului” (cf. 2Cor 4,13–5,1, lectura a doua).

4. Adevărata familie a lui Dumnezeu

Isus i-a asigurat pe discipoli că împreună cu el vor putea să reziste oricărei împotriviri: „În lume veţi avea necazuri, însă, curaj, eu am învins lumea“ (In 16,33). Urmându-l pe Isus, ucenicii pot fi contrastaţi şi neînţeleşi nu numai de lume, dar chiar de rude şi de cei apropiaţi. S-a întâmplat asta şi în viaţa lui Isus. El este asemenea dreptului a cărui viaţă este socotită „nebunie”: „Noi, nepricepuţii, am considerat viaţa lui o nebunie şi sfârşitul lui, dezonorant” (Înţ 5,4). Nici fraţii lui nu credeau în el: „fraţii tăi şi casa tatălui tău, chiar şi ei te trădează” (Ier 12,6). În acest sens, Evanghelia duminicală povesteşte un episod semnificativ petrecut în Galileea îndată după alegerea apostolilor. Isus a intrat într-o casă, unde din nou s-au adunat atât de mulţi oameni, încât el şi ucenicii săi nu mai puteau nici măcar să mănânce. Auzind ai săi de la Nazaret, s-au dus să-l scoată de acolo şi să-l aducă acasă, căci îşi ziceau: „Şi-a ieşit din minţi”, e un exaltat care ne face neamul de ruşine, este un smintit. Atunci au venit mama şi rudele lui şi, stând afară, au trimis vorbă să îl cheme. Mulţimea era aşezată în jurul lui şi cineva i-a zis: „Iată, mama şi rudele tale sunt afară şi te caută”. Atunci Isus a răspuns: „Cine este mama mea? Cine sunt rudele mele?” Şi rotindu-şi privirea peste cei care şedeau în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi rudele mele! Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 3,20-35). Isus nu spune nici un cuvânt împotriva rudelor. Desigur, Maria nu poate face nimic în acest caz. Este acolo cu aceeaşi îngrijorare cu care l-a căutat în templul din Ierusalim, când Isus avea doisprezece ani. Se simte neputincioasă în faţa rudelor care nu se apropiau, ci stăteau afară. Ele nu se alătură celor care stau în jurul lui Isus şi îl ascultă. Este atitudinea discipolului cu ochii fixaţi asupra lui Învăţătorului. Isus spune clar că „voinţa lui Dumnezeu” este înainte de toate „ascultare” şi a pune în practică cele ascultate. Dacă în alegerea apostolilor putem vedea o imagine a Bisericii cu trepte ierarhice, aici ne apare imaginea unei fraternităţii. Suntem toţi fraţi şi surori cu Isus, „primul născut dintre mulţi fraţi” (Evr 2,11). Împreună putem să ne adresăm lui Dumnezeu şi să-l chemăm: „Abbà, Tată” (Rom 8,15). Astfel, Isus ne introduce în familia lui Dumnezeu. Nu mai suntem străini şi nici oaspeţi, ci suntem concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19).

5. Unul mai tare decât căpetenia diavolilor

Nu ştim câţi dintre cei care l-au ascultat pe Isus în acea zi au decis să facă voinţa lui Dumnezeu. Continuând lectura Evangheliei constatăm refuzul din partea mulţimii şi osteneala lui Isus în a-i educa pe discipolii săi. Oricum, evanghelistul Marcu ne informează că, pe lângă vorbele care circulau atunci pe seama lui Isus, se aflau şi alte calomnii (Mc 3,23-30). Nimeni nu putea nega că Isus izgonea diavoli din multe persoane, că atrăgea multă lume şi făcea bine la mulţi. În acest context, iată, ies în faţă cărturarii sosiţi din Ierusalim. Aceştia lansează un zvon teribil despre Isus: „Îl are pe Belzebul; cu căpetenia diavolilor scoate pe diavoli” (Mc 3,22). Dar Isus nu-şi pierde calmul. Calomniat, le spune ascultătorilor să se apropie. Dacă până acum puteau spune că nu au înţeles, de acum nu mai au scuze, căci le vorbeşte în parabole, în exemple simple, prin realităţi uşor de înţeles: „Cum poate Satana să îl scoată pe Satana? Dacă o împărăţie se dezbină, nu se mai poate menţine. Dacă o familie se dezbină, acea familie este distrusă. Deci dacă Satana s-a revoltat împotriva lui însuşi, dacă s-a dezbinat, s-a terminat cu împărăţia Satanei. Nimeni nu poate intra în casa unui om puternic şi nu-l poate jefui, dacă nu l-a legat mai întâi; abia după aceea îi va jefui casa”. Asta înseamnă că s-a terminat cu stăpânirea Satanei. A sosit mântuirea unicului Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr aproape, pentru că Satana şi duhurile necurate sunt în retragere pe toate fronturile. Această victorie împotriva diavolului a fost clară încă de la ispitirile lui Isus în pustiu, apoi în sinagoga din Cafarnaum. Însă de această dată explicaţia posibilă este una singură: „Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară” (In 12,31). A intrat în casă unul mai puternic decât el şi l-a legat pe cel ce se credea tare. Isus dă oamenilor posibilitatea de a se simţi liberi de cel rău. Întrebare: Cui? La toţi oamenii? Răspunsul lui Isus: „Vă spun adevărul, Dumnezeu va ierta oamenilor toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor fi săvârşit, dar dacă cineva rosteşte blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va putea fi iertat niciodată, vinovăţia acestui păcat îl va apăsa veşnic”. Ce înseamnă a păcătui împotriva Duhului Sfânt? Ce este acest păcat care nu se iartă? Înseamnă a se împotrivi unui fapt evident. Cărturarii negau că Isus, izgonind diavolii, ar acţiona cu puterea Duhului Sfânt. Înseamnă că nu recunosc faptele minunate săvârşite de Dumnezeu în istorie. Înseamnă a nu se deschide în faţa darului lui Dumnezeu. Înseamnă a se exclude de la mântuire. Înseamnă a nu se întoarce, a nu se converti. Dar noi suntem dispuşi să ne convertim? Este de ajuns să facem voinţa lui Dumnezeu şi atunci vom deveni pentru Isus „frate, soră şi mamă”. Intrăm în familia lui Dumnezeu. Împreună cu Isus putem să ne adresăm lui Dumnezeu şi să-l chemăm: „Abbà, Tată” (Rom 8,15).

6. Rugăciunea psalmistului

Din adâncul mizeriei sale spirituale şi a păcatelor, psalmistul strigă către Dumnezeu la care se află milă şi iertare şi mântuire deplină. În tradiţia catolică psalmul 129/130 „De profundis – Dintru adâncuri”, este propus ca rugăciune pentru răposaţi dar şi ca unul dintre cei şapte psalmi de pocăinţă. De fapt este un psalm al treptelor, al ascensiunii pelerinilor la templu, şi al înălţării spirituale. În general, în psalmii de implorare se cere eliberarea de duşmani şi de cei nelegiuiţi. Mântuirea la care tinde rugătorul s-a manifestat în mijlocul nostru în persoana lui Cristos. Este o rugăciune potrivită pentru momentele de luptă spirituală. Toţi cunoaştem mizeria umană şi simţim povara păcatelor. Însă, pentru că suntem uniţi cu Isus Cristos, Dumnezeu e gata să ne vină în ajutor, e gata oricând să ne ierte, căci „la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire”. În încercările de tot felul, să recurgem şi la această rugăciune de încredere în Domnul „care va izbăvi pe Israel de toate fărădelegile lui”. Este o rugăciune de implorare, de încredere, de speranţă: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale” (Ps 129/130,1-8). În neliniştile sufleteşti, în solitudinea oprimantă care înăbuşă sufletul, această rugăciune deschide o fereastră spre cer, spre lumina lui Cristos. Prin moartea şi învierea sa, Cristos l-a legat pe cel rău. La strigătul nostru din adâncuri, rugăciunea psalmului dă un răspuns de încredere: „Da, Dumnezeu ne ascultă glasul şi ne mântuieşte de cel rău”.

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, izvorul oricărui bine, ascultă-ne rugăciunea: inspiră-ne să cugetăm la cele drepte şi călăuzeşte-ne ca să le împlinim. Tu care l-ai trimis pe Fiul tău ca să ne elibereze de robia satanei, susţine-ne cu armele credinţei, pentru ca în lupta zilnică împotriva celui rău să fim părtaşi la biruinţa pascală a lui Cristos.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 iunie 2018)